După o zi aglomerată și senzuală la Veneția, aveam două opțiuni: ori ne întoarcem și vedem Insulele Murano și Burano, ori schimbăm peisajul lagunar și ne îndreptăm spre orașele din zonă. Într-un impuls de moment am zis să plecăm în explorarea regiunii Veneto și să tragem o fugă cât ziua de vară de lungă, la Verona. Zis și făcut: am luat Eurostar-ul să ajungem cât mai repede, pentru ca la întoarcere, spre seară, să avem timp să ne tragem puțin suflul și în Padova – acasă la Sfântul Anton. După o mică încurcătură cu trenurile, în sensul că ne-am luat bilet pentru un tren care tocmai pleca, dar apoi l-am schimbat fără probleme, iată-ne din nou la drum. Țin munte foarte bine acest drum pentru că el trece prin Ferrara și Vicenza, orașe pe care mi-am dorit de asemenea să le vizitez, dar era evindent că atunci nu mai aveam cum.

Am simțit că zburăm spre Verona, eram pentru oară într-un tren de mare viteză și mă frapa viteza lui aproape la fel de mult ca și felul în care arăta acel tren, eu obișnuită cu trenurile din România (mare, mare diferență). Și ajungem în Verona, despre care citisem câte ceva înainte, dar cum eram la începuturile mele în ale călătoriei și nici nu știal sigur programul pe zile, să vă spun drept, nu mi se părea că aș fi avut temele făcute. Am coborât în gară și am văzut niște biciclete ce părea că se pot închiria, mi s-a aprins un beculeț. Ce-ar fi să închiriem biciclete și să vedem orașul așa? Ar fi inedit și știu că vom vedea mai rapid orașul pe două roți. Din gară ni s-a spus că bicicltele sunt gratis câteva ore, dacă lăsăm un buletin garanție ș ne întoarcem cu ele în gara la ora stabilită.

Ni le-am luat în primire și am pornit la drum. Intuitiv, ne-am îndreptat chiar spre centru, vedeam semne cu Arena și ne gândeam că ne îndreptăm în direcția bună. În mai puțin de 15 minute de pedalare am ajuns lângă arenă. Aici am parcat și am plecat în plimbare pe centru. Întăi am intrat la Arenă (un Colosseum mai mititel, de fapt a treia arenă romană ca mărime din lume).

După ce am vizitat Arena ne-am îndreptat spre Piazza del Erbe, cea mai cunoscută piață din Verona și ne-am oprit puțin și acasă pe la Julieta, sub al cărei balcon am descoperit că Verona nu este chiar așa de puțin aglomerată pe care crezusem de dimineață. Aici  a fost cred, momentul cel mai nostim al călătorieim toată lumea mângăia sânul Julietei reprezentate în bronz, cică să ai noroc în dragoste 🙂 Dar, cum ea nu prea a avut și cum Romo și Julieta sunt doar niște personaje nu și niște oameni care au existat cândva, găsesc totuși acest loc din Verona, unul supraevaluat.

Ne-am întors în scurtă vreme așadar, la bicicletele noastre și ne-am îndreptat spre altă zonă de oraș. Mai exat pe malul râului Adige unde am savurat la umbră, cea mai bună înghețată de alune pe care am gustat-o în viața mea. Nu o s-o uit cât trăiesc. Aici pe mal, alte semne ale „orașului îndrăgostiților”, lacăte peste tot, lacăte ce pecetluiesc iubirea, aveam să văd din astea peste tot prin lume mai apoi…

Chiar pe mal de Adige, se află Castelvecchio, o constricție impresionantă, dar totuși modestă. Podul de intrare în castel traversează Adige, iar cărămida roșiatică contrastează puternic cu apele maronii și învolburate ale râului ce își duce veacul traversând Verona. Aici este și locația Muzeului Catelvecchio, la care noi nu am mai intrat, pentru că în continuare am preferat să ne plimbăm fătă țintă prin oraș, să admir din depărtate frumoasele catedrale care păreau că împânzesc orașul și atunci când ne-au lăsat picioarele, ne-am întos la gară și plini de tot ce am văzut, am luat primul tren spre Padova.