Pentru mine, Toscana = Chianti încă este o chestie perfect valabilă. Dincolo de Florența, Siena, Lucca sau San Gimignano, stau acele dealuri toscane cu un strop de rouă și magie pe ele. Dealurile astea sunt ceva de speriat… în sensul bun, căci odată ce ce le vezi, ba să le mai poți uita cu una cu două. Cine e vinovat de amplificarea asta a Toscanei în inima omului nu se știe exact, putem doar bănui și arunca minunea în cârca unei Divinități ce poate s-a jucat puțin prin zonă.
În ultimele două săptămâni mi-am adus aminte de Lucca în repetate rânduri. De fapt, poate, vânticelul timid de primăvară m-a readus cumva în Toscana iminii mele și s-a oprit pentru un scurt moment la Lucca. Nu-mi explic exact de ce, dar nu îmi explic multe vis a vis de Italia, așa că nu voi insita să scormonesc la mine în suflet după explicații ce nu-și au rostul.
Încep cu acest concurs din titlu pentru că trebuia să consemnez aici pe blog, faptul că Vizitează Italia a împlinit acum în februarie 1 an de existență. Da, sigur că l-am pus online abia pe 1 aprilie, dar am început să scriu încă din februarie, cred că pe 9 am cumpărat domeniul, dacă rețin bine și imediat m-am pus pe scris. Sigur că am avut eu alte așteptări de la mine și de la acest proiect, dar totuși mă bucur că am strâns cât am putut să strâng aici pe blog despre Italia mea dragă.
M-am gândit adesea că fără ieșirea din afara Florenței, Toscana mi-ar fi rămas ca și necunoscută. A fost până la urmă o întâmplare că am luat un tur prin regiune fără să am habar că inima o să-mi rămână acolo pentru multă vreme. Ca toate lucrurile care trebuie să ți se întâmple și vizita mea la San Gimignano a fost parcă predestinată.
San Gimignano este un loc splendid din Toscana. Dacă ai noroc să prinzi o zi senină, pe drumul de la Florența, o să zărești cum în zare se ridică spre cer tunuri ca în filmele fantasy, evocate în culorile peliculelor istorice. Cum au apărut acele turnuri acolo în Evul Mediu? Se pare că familiile înstărite se aflau într-un fel de competiție bazată pe orgoliu și cu cât averea le era mai mare, cu atât doreau să arate asta lumi construindu-și turnuri tot mai înalte.
Pentru mine primul gând s-a dus spre prințesele din povești, închise în turnurile lor, turnuri păzite eventual de balauri și pentru care prinții trebuiau să treacă prin toate probele destinului ca să le elibereze. Aici nu mai existau însă domnițe de eliberat, poate și pentru că multe din turnurile din evul mediu au dispărut odată cu decăderea orașului din timpul teribilelor epidemii de ciumă, care i-au ucis pe membrii familiilor înstărite și în general au decimat aproape toată populația așezării și a celor vecine. Dar, totuși până în zilele noastre au supraviețuit suficient de multe turnuri încât orașul să-și fi păstrat aura de oraș din alte timpuri și pe bune că nu m-am simțit niciunde până acum, mai din altă epocă ca la San Gimignano.
Motive să vizitezi această splendidă așezare medievală sunt cu sutele, trebuie să ai doar inima deschisă și mintea trează, să simți cum soarele toscan îți mângâie pielea în timp ce în zare se profilează domoalele dealuri verzi cu vițe de vie și chiparoși romantici. Sigur că poți alege un muzeu de vizitat (cum ar fi Muzeul torturii!! muhahaha!!) sau te poți reculege la Basilica Santa Maria Assunta, ori lua un cappuccino la o terasă din Piazza de la Cisterna… dar cel mai bine ar fi să respiri încet aerul medieval al străzilor încărcate de culoarea mierii și când încă mai ai energie, să urci în unul din turnurile deschise publiciului din a cărui vârf o să obții imaginea cea mai elocventă a Toscanei, imaginea unei nostalgii nedefinte, îmbinață cu frumusețea eternă a perenității lumii… și-ai să-ți spui că ai să revii poate în altă viață, căci locul acela care nu a dispărut de secole, nu va dispărea nici până la reîntoarcerea ta…
Mai multe imagini din fascinantul San Gimignano pe pagina de facebook Vizitează Italia
Am citit de câteva ori acest pasaj din Agonie și Extaz și la a nu știu câta recitire mi-au dat lacrimile. E fantastic Irving Stone, mi-l și imaginez cu ochii închiși închipuindu-și o scenă atât de frumosă, căci să fii de piatră și tot te-ar mișca atmosfera de vis. Dacă n-aș fi ajuns la Florența până să citesc acest fragment probabil că aș fi făcut tot posibilul să ajung. Dacă n-aș fi fost deja îndrăgostită de acest oraș cel mai probabil că m-aș fi îndrăgostit iremediabil din această scenă:
„Câteva nopți mai târziu, când luna era plină și aerul înmiresmat, stăteau împreună la fereastra bibliotecii, privind spre Via Larga și dealurile înconjurătoare.
– Florența e plină de magie în lumina lunii, suspină Contessina. Aș vrea să o pot privi de undeva de sus.
– Știu un loc, exclamă el. Chiar peste rău. E ca și cum ți-ai putea întinde brațele și ai îmbrățișa orașul.
– N-am putea să mergem? Adică, acum? Ne putem strecura prin grădina din spate, separat. O să-mi iau pelerina cu glugă.
O luară pe drumul pe care mergea el întotdeauna, în unghi ascuțit spre Ponte alle Grazie, traversând râul Arno și urcând spre bătrânul fort. Stând pe parapetul de piatră, era ca și cum își legănau picioarele în râul ce traversa orașul. Michelangelo îi arătă vila tatălui ei în Fiesole, cu Badia chiar lângă ea, zidul cu opt turnuri ce apărau orașul la poalele dealului Fiesole, înghesuiala albă și strălucitoare a Baptistierului, Domului și Campanilei, Signoria, cu turle înalte din piatră aurie, orașul oval închis de ziduri și râu, și pe partea lor, Palatul Pitti, luminat de lună, construit cu piatra din propria carieră din grădina Boboli, chiar sub parapet.
Stăteau aproape unul de celălalt, mângâiați de lună. Erau prinși de frumusețea orașului și de dealurile care îi îmbrățișau la fel de drăgăstos cum era Florența îmbrățișată de zidurile ei. Degetele lor se căutară încet pe suprafața aspră a pietrei, se atinseseră și se împletiră.”
Ca de fiecare dată când mă pun să scriu ceva de suflet despre Italia (deci, chiar de fiecare dată când scriu aici), îmi trebuie atmosferă, așa că mi-am făcut un cappuccino chiar dacă este spre seară și m-am așezat la taste ca și cum m-aș fi așezat la masă cu prietenii mei cei mai buni. Pe care nu i-am văzut de peste o lună…
Da, n-am mai scris de peste o lună și nu, nu asta mi-a fost intenția când am început acest proiect, dar când viața o ia înaintea ta, începi să-i înțelegi pe toți cei care la un moment dat și-au încetat proiectele și au spus răspicat: „nu mai am timp și de asta”. M-am întristat când mi-am dat seama că și eu stau rău de tot cu timpul de scris (și) aici, m-am întristat tare, dar am știut și știu că nu voi renunța niciodată la lucrurile care îmi sunt foarte dragi, fie ele virtuale sau nu. Am precizat asta ca să nu vă inducă în eroare titlul. Dacă scriu rar, scriu rar, pentru că într-adevăr timpul îmi este limitat, dar Vizitează Italia rămâne în picioare atâta timp cât voi rămâne și eu în picioare. Și mă văd iar în situația de a mulțumi celor care s-au alăturat paginii de facebook chiar și când eu n-am mai dat pe acolo sau pe site.
Titlul se referă, însă, la o altfel de tristețe de-a mea, în care am luat decizia de a nu mă mai alimenta aiurea cu Italia și cu dorul de ea, pentru că cel puțin în vară, am avut această tendință și nu mi-a fost prea ușor, mai ales după ce m-am întors de la Milano. Adică m-am înconjurat de lucruri și site-uri și poze și povești numai și numai despre Italia și vă rog să mă credeți că nu mi-au făcut bine. Are și melancolia rostul ei, dar ce e prea mult strică. Probabil am experimentat ceva asemănător celor care se mută dintr-un loc după o vreme trăită acolo. La mine nu a fost cazul, dar sentimentul a fost cam asemănător, prea asemănător și uite că am exagerat… Pasiune, pasiune… dar pasiunile sunt menită să te facă să te simți bine, nu?
Însă în momentul în care mi-am dat seama că, pe acest fond, am ajuns să citesc pentru a doua oară, de data aceasta integral, Top 10 Toscana, mi-am spus că sunt irecuperabilă și ca totul să ia din nou amploare nu a fost nevoie de cât să mai primesc de la Clau, cadoul care se poate vedea în imaginea de mai sus. Că dacă nu merge Mahomed la munte, vine muntele, nu?
Aș fi zis un lasă-mă să te las… dar, cum să spun asta, dacă sufletul meu nu vrea, iar Italia se ține scai de el? Cum? 🙂