Am citit de câteva ori acest pasaj din Agonie și Extaz și la a nu știu câta recitire mi-au dat lacrimile. E fantastic Irving Stone, mi-l și imaginez cu ochii închiși închipuindu-și o scenă atât de frumosă, căci să fii de piatră și tot te-ar mișca atmosfera de vis. Dacă n-aș fi ajuns la Florența până să citesc acest fragment probabil că aș fi făcut tot posibilul să ajung. Dacă n-aș fi fost deja îndrăgostită de acest oraș cel mai probabil că m-aș fi îndrăgostit iremediabil din această scenă:
„Câteva nopți mai târziu, când luna era plină și aerul înmiresmat, stăteau împreună la fereastra bibliotecii, privind spre Via Larga și dealurile înconjurătoare.
– Florența e plină de magie în lumina lunii, suspină Contessina. Aș vrea să o pot privi de undeva de sus.
– Știu un loc, exclamă el. Chiar peste rău. E ca și cum ți-ai putea întinde brațele și ai îmbrățișa orașul.
– N-am putea să mergem? Adică, acum? Ne putem strecura prin grădina din spate, separat. O să-mi iau pelerina cu glugă.
O luară pe drumul pe care mergea el întotdeauna, în unghi ascuțit spre Ponte alle Grazie, traversând râul Arno și urcând spre bătrânul fort. Stând pe parapetul de piatră, era ca și cum își legănau picioarele în râul ce traversa orașul. Michelangelo îi arătă vila tatălui ei în Fiesole, cu Badia chiar lângă ea, zidul cu opt turnuri ce apărau orașul la poalele dealului Fiesole, înghesuiala albă și strălucitoare a Baptistierului, Domului și Campanilei, Signoria, cu turle înalte din piatră aurie, orașul oval închis de ziduri și râu, și pe partea lor, Palatul Pitti, luminat de lună, construit cu piatra din propria carieră din grădina Boboli, chiar sub parapet.
Stăteau aproape unul de celălalt, mângâiați de lună. Erau prinși de frumusețea orașului și de dealurile care îi îmbrățișau la fel de drăgăstos cum era Florența îmbrățișată de zidurile ei. Degetele lor se căutară încet pe suprafața aspră a pietrei, se atinseseră și se împletiră.”
