Mai aveam de petrecut o zi pe tărâm italian și am dorit ca și această zi să o facem memorabilă. Și pentru că îmi recomandase mie cineva, odată Bologna, am zis: ea să fie! Și ea a fost.

Țin minte cât de mult am așteptat trenul spre Bologna, era nici să nu mai plecăm, dar eu când am un fix îl am, nu mă joc. Am așteptat cât a trebuit și eram din nou în tren cu destinația: alt oraș fabulos. De la gară am luat-o pe jos spre centru și pe sub arcade nemaipomenite am ajuns în cărămiziile piețe bologneze. Țin minte că m-a fascinat din prima clipă Bologna, atât de mult încând începusem să o vizitez efervescent, dar cu părere de rău, căci știam că vom sta puțin și drumul înapoi ne va mânca destul de mult timp.

Ne-am continuat plimbarea până în Piazza Maggiore, o splendidă deschidere în centrul acestei fabuloase așezări. Era din nou ora prânzului, aceiași oră pe care am început să o urăsc puțin pentru că oprea din vizitare. Marele dom al orașului, Catedraga San Petronio era închisă, a trebuit să ne luăm și noi un răgaz până Italia revine de la pauza de masă. Așa că lângă fântăna lui Neptun am savurat și noi o înghețată delicoasă și am stat și am privit în jur. 

Acum dacă privesc înapoi în timp, cred că acele pauze de masă care mă disperau pur și simplu au fost făcute să mă trimită să savurez orașul, nu să bifez interioare. Atunci eram iritată, acum le sunt recunoascătoare. Poate dacă toate obiectivele erau deschise, le vedeam rapid și trecam mai departe. așa, Italia m-a făcut să aștept ca să mi se arate. M-am îndrăgostit de Bologna și de Italia și mai mult. Apoi am avut timp berechet să vizitez și Catedrala, să mă minunez de grandoarea ei, să mă copleșească. A fost, la acea vreme cea mai mare catedrală în care intrasem.

Eu tot menționez pe aici că a fost vară și era cald și parcă toate se topeau în fața noastră, dar atunci în acea zi a fost chiar singura zi ploioasă a city break-ului. Cald era în continuare, dar acum și umiditatea era ceva mai ridicată, așa că a trebuit să-i facem față și ei. Ne-am pierdut pe străduțe, toropiți dar îndrăgostiți de tot ce vedeam. Ne-am lăsat surprinși și am hotărât ca numai două lucruri să mai facem înainte de a o lua înpoi spre Mestre: să urcăm în unul din cele două turmuri „de smoală”, Asinelli (deschis urcării) și Grasinelda (înclinat și inaccesibil) și să mergem să păpăm celebrele bologneze.

Turnul a fost o adevărată piatră de încercare. Am urcat cele  aproape 500 de trepte cu liba de un cot, dar sus ne aștptat cea mai mare surpriză a vacanței, panorama deosebită a Bolognei. Mi-a stat inima, respiram ca după un maraton terminat în extaz și pot jura cu măna pe inimă că n-am mai vrut să plec. N-am mai vrut și pace. Aveam totul acolo sus, vânticelul care îmi domolea fierbințeala cauzată de urcare, un oraș de poveste la picioare și El, care chiar dacă bombănea că l-am uract în toate turnurile posibile, era încântat de ce vedea.

Am coborât pănă la urmă ca în transă, am mers de am mâncat în liniște spaghetele bologneze, eram vizibil marcați de acedst oraș. Ne-a prins apoi o ploaie în drum spre gară, dar noi eram tot sub arcade și am plecat tăcuți. Înțelesesem cum stă treaba cu Italia. O iubeam deja, ne fermecase într-un mare fel și marcați am rămas pe viață. Poate că Lui i-a mai trecut, mie niciodată.