M-am gândit ce m-am gândit și deși v-am spus că voi lua toate cele cinci sate pe rând să vă povestesc despre ele, jur că pe acestea două le pot lua numai la pachet. De vină este acel drum arhicunoscut, care le leagă și pe care, noi, în luna de miere fiind, nici nu ne-am închipuit să nu îl parcurgem: Via dell’Amore, drumul dragostei. Dar să nu sar foarte tare dincolo de subiect, căci locurile acestea sunt prea speciale.

Riomaggiore este primul sat din Parcul Național Cinque Terre, în care ajungi dacă vii cu trenul din La Spezia. Te va izbi cu siguranță culoarea clădirilor, mai ales că nu seamănă deloc cu La Spezia, care nu este tocmai cel mai frumos loc de pe Coasta Ligurică. Automat starea ta se va îmbrăca în culoare și îți vei spune că este „prea frumos să fie adevărat”. Noi am văzut Riomaggiore din tren și nu am coborât atunci, am lăsat orașul pentru ziua următoare, așadar l-am văzut după Corniglia, Monterosso și Vernazza. Nu pot să spun că mi s-a părut cel mai frumos, dar nici cel mai puțin frumos (de altfel nu pot zice care a fost cel mai cel, de nicio parte). Cert este că am ajuns la Riomaggiore lihniți și prima oprire a fost pe strada principală, la o pizzerie, unde am și mâncat cea mai bună pizza din parc. Apoi am rătăcit aproape pe bune pe străzile care urcau vertiginos până ce am ajuns în vârful unui deal de unde marea se vedea… copleșitor de frumoasă, iar leandrii ciclamen încadrau perfect fiecare poză. Acestea sunt amintirile mele de neuitat din Riomaggiore, plus două bărcuțe colorate ce se legănau la mal în bătaia unui vânt atât de plăcut, încât până și părul meu a decis să nu se răzvrătească și să stea frumos în calea lui.

Și acum, planul era Via dell’Amore, acel drum care leagă pe malul mării multe iubiri, dar mai practic puțin, leagă Riomaggiore de vecinul său Manarola. Este și cel mai facil traseu din tot parcul, amenajat cu asfalt și băncuțe pe care să te așezi dacă ai obosit de la atâta iubire. Intrarea pe drumul dragostei se face lin, exact de la un capăt al lui Riomaggiore și se sfârșește în gara de la Manarola. Pe drum peisajul este superb (ok, or mai fi și ale cuvinte să-l descrie, dar eu mă limitez la superb pe ideea că „despre lucrurile de care nu se poate vorbi, e mai bine să se tacă”, sper să înțelegeți). Aici, prin diverse locuri (că oamenii sunt ingenioși) se agață acele lacăte foarte populare prin multe din locurile frumoase și romantice ale planetei, desigur, deși știam de lucrul acesta, noi am uitat de lăcat (Clau, pentru care mereu va mai fi o dată viitoare , evident nu s-a simțit rău de la atâta lucru).

Via dell’Amore este destul de aglomerată și nu doar de îndrăgostiți, deși am văzut multe cupluri oprindu-se pentru celebrul sărut de aici. În plus se spune că cine face acest drum împreună cu persoana iubită, va rămâne îndrăgostit de ea pentru toată viața 😀 Nu știu, se zice, sperăm să fie așa și fără lacăt 🙂

După aproximativ 30 de minute de mers cu marea în partea stângă de data aceasta (deși poate fi și în partea dreaptă dacă faci drumul în sens invers) ajungi la Manarola. Manarola este singurul sat pe care l-am avut în raza vizuală, dar din depărtare, câte zile am stat cazați în Corniglia. Îl vedeam de pe balcon, iar noaptea cu luminile aprinse era de vis. Cu toate acestea de pe Via dell’Amore nu am avut cine știe ce priveliște spre el și totuși a fost un sat care m-a fermecat de îndată ce am călcat printre căsuțele lui colorate și printre bărcuțele (foarte, foarte multe, erau parcate pe stradă) pe care locuitorii le dețineau, probabil, în locul mașinilor.

La Manarola am ajuns și foarte obosiți din păcate și este satul în care am poposit cel mai puțin, cam atât cât să bem o apă plată la o terasă cu vedere la mare și să coborâm pe stânci, să stăm puțin la plajă alături de alți, foarte mulți turiști, care se pare că își găsiseră locul preferat de plajă. Amintirea mea în legătură cu acele stânci, pe care le puteți vedea mai bine în acest album, este cea mai puternică din ultimul sat vizitat în Cinque Terre.