Mă numesc Bianca, locuiesc în România, dar iubesc la nebunie Italia. O iubesc atât de mult, încât am decis să alcătuiesc un blog pe care să i-l dedic și unde să pot vorbi la nesfârșit despre tot ce are ea să ofere. Am vizitat și alte țări și sunt impresionată de multe locuri frumoase, dar parcă niciunde nu m-aș întoarce cu aceiași plăcere ca în Italia. Multă lume îmi spune că mi se potrivește perfect, firea mea boemă este atrasă de alura pasională a peninsulei sub formă de cizmă, aflată pe piciorul zvelt al unei zeițe voluptoase, numită Europa. Și poate așa este. Am început să mă studiez mai bine și să aflu ce anume mă face să vibrez numai când văd un colț de imagine din Italia, ce anume mă face să fiu toată ochi, urechi și suflet când citesc o carte sau văd un film plasat(ă) în Italia, ce anume mă atrage atât de tare acolo, de parcă într-o altă viață nu i-am părăsit deloc teritoriul?

Cred că nu aș putea spune cu exactitate ce anume a declanșant iubirea mea pentru Italia, dar pot spune că am simți-o în aerul pe care l-am respirat în primul moment când am pus piciorul pe pământ italian. Știu exact ce sentiment m-a încercat atunci, în august 2009, pe aeroportul din Treviso, iar desfășurarea ulterioară a lucrurilor nu a făcut decât să-mi confirme ce simțeam: “am mai fost aici cândva și a fost MINUNAT!“

După acele zile pe care nu le voi uita niciodată (deși în esență nu s-a întâmplat nimic notabil; nu m-am îndrăgostit de un el, ori alt el, nu am fost cerută în căsătorie, nu am luat hotărâri capitale, nu a fost prima țară străină vizitată, nu am rude apropiate acolo, nimeni nu mi-a vorbit niciodată despre Italia înainte etc) am trăit sentimente intense față de o țară pentru mulți, turistică și atât. Ba mai mult, pentru o țară care „nu iubește românii“ și în care „ai putea avea probleme să mergi ca și turist“, inutil să vă spun că nimic mai fals.

Dar eu am știut că e mai mult și lucrurile s-au aranjat astfel încât începând din acel moment să ajung anual în Italia. Neplanificat. În 2010 pe la începutul lui noiembrie am aflat de o conferință interdisciplinară la Roma. Am aplicat mai mult din inerție, am fost acceptată așa cum am fost acceptată și la altele. Nu știu dacă eram hotărâtă să merg, dar o colegă mi-a zis într-o zi: “vin și eu, hai și tu și poate mai convingem pe cineva!”. La finalul acelei luni eram la Roma. Pentru o săptămână. Și nu fost doar Roma, au fost și împrejurimile.

În 2011 urma să am nunta, ne-am plănuit o vreme să mergem în “luna de miere” pe o insulă, să fie ceva “exotic”, apoi cu o lună înainte de nuntă am anulat orice “exotism” din noi când am găsit niște bilete de avion, incredibil de permisive spre a ajunge în Cinque Terre (o mică obsesie de-a mea la care nu speram). Am plecat acolo foarte entuziasmați, iar de acolo cu dorința de a ne întoarce cât mai repede în Italia…

Și pot continua la fel pentru fiecare vizită în Italia, fiecare plecare are în spate “o mică poveste”, ne plănuiam ceva, intervenea altceva și tot așa. Italia se comporta ca o nălucă după care puteam să tot fugim, fugea ea de noi, apoi ca într-un joc magic revenea și se lăsa prinsă. Și cu fiecare vizită, o iubeam și mai mult, o doream și mai mult, o visam și mai mult.

Aici am hotărât să o „construiesc“ virtual și nu doar pentru mine ci și pentru cei ca mine, pasionați, boemi, visători, atrași de țara asta, dar mai mult de sentimentele pe care ea le poate naște în oameni.

Drag prieten, te aștept să vorbim despre pasiunea noastră comună, te aștept să o dezvolți fie printr-un concediu, vacanță, sejur, city break ori câteva ore de tranziție. Te aștept să o cunoști mai bine, te aștept să o iubești mai mult și te aștept să-mi împărtășești experiențele tale.

Vizitează Italia!