În ultimele două săptămâni mi-am adus aminte de Lucca în repetate rânduri. De fapt, poate, vânticelul timid de primăvară m-a readus cumva în Toscana iminii mele și s-a oprit pentru un scurt moment la Lucca. Nu-mi explic exact de ce, dar nu îmi explic multe vis a vis de Italia, așa că nu voi insita să scormonesc la mine în suflet după explicații ce nu-și au rostul.
Încep cu acest concurs din titlu pentru că trebuia să consemnez aici pe blog, faptul că Vizitează Italia a împlinit acum în februarie 1 an de existență. Da, sigur că l-am pus online abia pe 1 aprilie, dar am început să scriu încă din februarie, cred că pe 9 am cumpărat domeniul, dacă rețin bine și imediat m-am pus pe scris. Sigur că am avut eu alte așteptări de la mine și de la acest proiect, dar totuși mă bucur că am strâns cât am putut să strâng aici pe blog despre Italia mea dragă.
M-am gândit adesea că fără ieșirea din afara Florenței, Toscana mi-ar fi rămas ca și necunoscută. A fost până la urmă o întâmplare că am luat un tur prin regiune fără să am habar că inima o să-mi rămână acolo pentru multă vreme. Ca toate lucrurile care trebuie să ți se întâmple și vizita mea la San Gimignano a fost parcă predestinată.
San Gimignano este un loc splendid din Toscana. Dacă ai noroc să prinzi o zi senină, pe drumul de la Florența, o să zărești cum în zare se ridică spre cer tunuri ca în filmele fantasy, evocate în culorile peliculelor istorice. Cum au apărut acele turnuri acolo în Evul Mediu? Se pare că familiile înstărite se aflau într-un fel de competiție bazată pe orgoliu și cu cât averea le era mai mare, cu atât doreau să arate asta lumi construindu-și turnuri tot mai înalte.
Pentru mine primul gând s-a dus spre prințesele din povești, închise în turnurile lor, turnuri păzite eventual de balauri și pentru care prinții trebuiau să treacă prin toate probele destinului ca să le elibereze. Aici nu mai existau însă domnițe de eliberat, poate și pentru că multe din turnurile din evul mediu au dispărut odată cu decăderea orașului din timpul teribilelor epidemii de ciumă, care i-au ucis pe membrii familiilor înstărite și în general au decimat aproape toată populația așezării și a celor vecine. Dar, totuși până în zilele noastre au supraviețuit suficient de multe turnuri încât orașul să-și fi păstrat aura de oraș din alte timpuri și pe bune că nu m-am simțit niciunde până acum, mai din altă epocă ca la San Gimignano.
Motive să vizitezi această splendidă așezare medievală sunt cu sutele, trebuie să ai doar inima deschisă și mintea trează, să simți cum soarele toscan îți mângâie pielea în timp ce în zare se profilează domoalele dealuri verzi cu vițe de vie și chiparoși romantici. Sigur că poți alege un muzeu de vizitat (cum ar fi Muzeul torturii!! muhahaha!!) sau te poți reculege la Basilica Santa Maria Assunta, ori lua un cappuccino la o terasă din Piazza de la Cisterna… dar cel mai bine ar fi să respiri încet aerul medieval al străzilor încărcate de culoarea mierii și când încă mai ai energie, să urci în unul din turnurile deschise publiciului din a cărui vârf o să obții imaginea cea mai elocventă a Toscanei, imaginea unei nostalgii nedefinte, îmbinață cu frumusețea eternă a perenității lumii… și-ai să-ți spui că ai să revii poate în altă viață, căci locul acela care nu a dispărut de secole, nu va dispărea nici până la reîntoarcerea ta…
Mai multe imagini din fascinantul San Gimignano pe pagina de facebook Vizitează Italia
Vă povesteam în articolul precedent, cum poți vedea minunile Florenței printr-o plimbare exterioară de la gara Santa Maria Novella, până în Piazzale Michelangelo, de unde Florența ți se va părea la picioarele tale. Ții minte probabil că, te-ai oprit la o singură cafea în Piazza Signoriei și abia apoi te-am trimis să te cazezi. Deci acum suntem undeva, după-amiaza, când tu o poți lua liniștit spre Panteonul Florenței, acest muzeu cimitir pe care NU îl poți rata la prima ta vizită în capitala Toscanei: Santa Croce, locul de veci al lui Machiavelli, Michelangelo, Galieli, Rossini și mulți alții la fel de celebrii și de geniali…
Biserica Santa Croce, aflată în plin centrul Floreței, poate fi vizitată gratuit, așa ca și Domul și orice altă biserică din Florența. Dar, ca să ai acces la morminte (și crede-mă că vrei să ai) plătești o taxă de muzeu, cum ar veni de 5 euro/persoană. Eu sunt contra oricărei taxe care îți permite să vizitezi un lăcaș de cult, dar aici nici nu se punea problema să nu plătim. Poate data viitoare nu voi ține neaparat să intru, dar o dată, merită cu siguranță. Sentimentul dat de acele morminte, în care am spus că își dorm somnul de veci, cele mai luminate minți ale culturii omenești, este indescriptibil.
De la Santa Croce, pe prima stradă la dreapta, cum stai cu spatele la Biserică, printr-un labirint de străduțe pitorești, ajungi la Casa lui Dante, o casă cu pereți medievali, în vârful căreia se ondulează în vânt, măreț, steagul Italiei. Aici, pe această stradă, lângă această casă, se spune că Dante ar fi întâlnit pentru prima dată ochii Beatricei și nu i-a mai putut uita. Casa se poate vedea și în interior, dar datorită numărului mare de turiști, noi n-am mai stat la coada imensă și n-am mai intrat.
La colțul străzii lui Dante, o să observi cea mai aglomerată mică pizzerie din Florența și după spusele lui Clau, cu pizza cea mai gustoasă, că altfel n-ar fi așa buluceală mare. O felie de pizza, măricică, costă 4 euro și te satură pentru cel puțin jumătate de zi. Nu rata să guști o pizza fiorentină, măcar pentru dragul comparației, știi doar că în Italia pizza nu e foarte bogată în incrediente ca la noi, dar cele folosite sunt toate foarte proaspete și ecologice, de unde și savoarea excelentă. Eu îmi iau numai Margherita în Italia și pot jura că este cea mai savuroasă pizza din lume (asta, pentru cei care spun că pizza în Italia e nasoală, ei fiind obișnuiți cu pizza de la noi, care se rupe sub greutatea incredientelor).
Cu stomacul plin, putem sta să cugetăm la variantele pe care le avem în continuare: putem alege varianta muzeelor, categoric (Uffizi, Pitti, Academia) sau puteam să ne bucurăm de atmosfera Florenței prin descoperiri personale, care să nu ne coste nimic. Pentru că eu n-am văzut muzeele (încă, deși îmi stă David în gât), îmi îndrept gândurile spre atmosfera Florenței de exterior și în continuare voi recomanda câteva lucruri, ce mai pot fi făcute prin Florența, all by yourelf și pe bani puțini sau aproape gratis:
Mereu am spus că sunt două posibilități mari și late de a vedea acest foarte frumos oraș italian, la un buget decent: ori te axezi pe „exterior” și abordezi o vacanță mai puțin culturală, dar cu o atmosferă sublimă, ori încerci un city break „interior”, de o mare valoare culturală. Sigur că le poți îmbina pe cele două și astfel să stai la Florența cel puțin o săptămână sau 10 zile. Dar, în cazul în care n-ai la dispoziție atâta timp și nici un buget imens, cele două variante sunt foarte la îndemână. Eu l-am verificat pe primul, dar asta și pentru că m-a ajutat vremea bună de final de toamnă și pentru că asta am căutat în primul rând, dar data viitoare cine știe… depinde de sezonul în care voi ajunge.
Azi o să scriu, despre cum se poate vedea Florența „exterioară” în toată splendoarea ei și cum o puteți face accesibilă și de neuitat. Nu am pretenția că sfaturile pe care le voi da să se potrivească tuturor, dar mie mi s-au potrivit și am vaga impresie că vor fi și pe placul altora.
Când am ajuns eu la Florența, ea era foare „aproape” cu un avion low cost până la Pisa și de acolo în mai puțin de o oră, cu un tren regional cobori la Santa Maria Novella, aproape de centrul frumoasei Florențe. Acum, cel puțin din Cluj, zboruri low cost spre Pisa nu mai sunt, dar sunt spre Forli, de unde în mai puțin de 2 ore, ajungi tot cu un regional în aceiași frumoasă gară Santa Maria Novella. Gara se numește atât de poetic, după numele bisericii de la gară, Santa Maria Novella, o biserică extrem de frumosă, care în orice alt oraș din zonă ar putea fi „domul” nu alta, dar în Florența, e doar „biserica de la gară”, ce destin, nu?
Odată ce ați ajuns în gară, indiferent de partea în care aveți cazarea, merită să faceți cele 15 minute pe jos până la Domul Santa Maria del Fiore, sau simplu Domul din Florența… Drumul este minunat și dacă apreciezi Italia mai ales, vei avea timp suficient să intri în atmosfera orașului. Poți lua și unul din autobusele de la gară, dar nu merită, numai dacă nu ai cumva cumplit de multe bagaje. După ce ai văzut Domul și Baptistieriul, ia-o încet spre Piazza de la Signoria, cu al său Palazzo ce găzduiește în prezent Primăria orașului Florența și dacă nu ești în criză de timp (bine ar fi să nu fii) stai la o cafea în acest punct fierbinte al Toscanei. Cum stai cu fața la copia lui David, din fața Palatului Signoriei, în dreapta ta, o stradă medievală desprinsă din alt secol te va duce fix pe mal de Arno. Nu știu dacă ai observat, dar până în acest punct, aproape că ai străbătut tot centrul Florenței și ai cheltuit eventual, bani de o cafea. Desigur, dacă intri prin magazinele cochete de pe această stradă medievală s-ar putea să îți consumi în 10 minute tot bugetul vacanței, deci nu intra (glumesc! intră dar vezi ce faci, pe propria răspundere, eu era cât pe ce să-mi iau cea mai frumoasă agendă din lume, legată în piele, cu multe zeci de euro, dar era frumoooooasăăă foc!).
Revenind, vei ajunge la Arno, vei trece pe lângă Muzeul Științei, Galielo Galilei, unde poți intra dacă vrei să vezi unul din degetele savantului și parte din munca lui genială, dar dacă nu vrei să plătești cei 7 euro de la intrare (ieftin, comparativ cu alte muzee fiorentine) atunci fă-te că nu-l vezi și mergi spre Ponte Vecchio… ah… minune a Florenței, până și Napoleon s-a îndurat de acest pod și a renunțat la a-l mai bombarda. Traversează-l, iar apoi ia-o la stânga pe celălalt mal de Arno. Mergi într-o plimbare relaxantă fără să te mai gândești la ceva, trăiește clipa, atunci și acolo, iar la un moment dat, vei vedea indicatoare spre Piazzale Michelangelo. TREBUIE să urci, alături de Fiesole, de aici obții cea mai frumoasă panoramă a orașului de pe Arno. Ai și aici o copie după David a lui Michelangelo (originalul îl găsești tot în Florența, la Galeriile Academiei), David de aici însă, pare că își veghează și venerează orașul de la înălțime. Trebuie să-ți spun că vei petrece ceva timp aici… contemplând…
OK, e momentul să mergi să te cazezi și/sau să mănânci, iar apoi să te întorci în mijlocul orașului. Ține minte că Florența nu este totuși o metropolă, distanțele pot fi parcurse pe jos, multe dintre ele, unde mai pui că fiecare stradă are altă poveste și fiecare ungher vrei să-l imortalizezi pe cameră. Orașul este dureros de fotogenic, vei veni cu multe imagini înapoi, chiar și dacă îți spui de acasă că nu vei clikăi la fiecare pas… te atrage, ți va părea așa de frumos, că vei spune că e păcat să nu iei frânturi din el cu tine…
Mai am cel puțin o plimbare importantă prin orașul artei și la Renașterii, una care trebuie făcută obligatoriu și alte câteva tips-uri care te vor ajuta să descoperi singur orașul, dar vom continua călătoria în episodul următor 😉
Prima dată când Florența (Toscana în plan secundar) a apărut în planurile mele (ok, gândurile mele ar fi mai corect, numai că de la gând la plan granița aproape că nu se vede) a fost când ne gândeam timid la luna de miere. De ce să nu recunosc, a fost ideea lui Clau, iar eu am aderat la ea 100% mai ales că mi se cam aprinseseră tălpile după cizma asta scăldată de mări și dezmierdată de soare. Însă planul nu avea să se realizeze atunci, iar mie mi-au curs două lacrimi pe obraji când am anulat cazarea la Hotel Caravaggio, un loc splendid în care chiar mă vedem petrecând câteva zile și nopți de miere. 🙂 Dar, mi-am luat oarecum gândul când planurile ne-au fost date peste cap… în viață mai trebuie să și accepți că sunt lucruri care nu se întâmplă atunci când te dai cu fundul de pământ pentru ele, dar interesant este că recompensa vine și uneori vine atât de frumos și atât de intens că așteptarea merită cu siguranță. Cu si-gu-ran-ță!
Numai că… numai că se pare că Cineva, acolo sus (că altfel nu pot și nu vreau să-mi explic), a dorit ca noi doi să vedem Florența și Toscana și a vrut să ne îndrăgostim nebunește de aceste locuri. Că altfel nu ni le-ar fi făcut accesibile, corect? Mă gândesc des la faptul că, dacă n-ar fi fost să găsesc tam nesam niște bilete spre Pisa și atunci pe loc să ajung să reeditez în gând planul inițial al lunii de miere și să ajung cu inima mea în inima Toscanei, probabil că pasiunea asta, entuziasmantă, cum bine îmi zicea Laetitia, nu se năștea, sau nu exista… nu mai eram eu nebuna asta îndrăgostită inexplicabil de un loc pe care a ajuns să-l iubească inițial numai din poze…
Sper să mă credeți că de mai multe ori am pățit așa… mi-am dorit o chestie de îmi venea să urlu și nu o puteam îndeplini din diverse motive (timp sau spațiu, moment potrivit sau nepotrivit, uneori cauze financiare, alteori pur și simplu interveneau alte planuri, alteori erau motive absurde etc). Și când îmi făceam ordine în gânduri și mă oarecum linișteam, lucrurile se întâmplau… uite așa, de parcă trebuia să învăț o lecție de genul: „erau pentru tine, te așteptau, doar că nu erai tu pregătită pentru ele, acum ești, bucură-te de ele până la capăt!” Da, dorințe muncite dacă mă credeți… dar cu o răsplată pe măsură.
La fel ca aceste dorințe împlinite la timpul potrivit, probabil, s-a mai întâmplat prin viața mea și cu alte lucruri, momente, clipe… TREBUIAU să se întâmple și orice altă desfășurare a evenimentelor probabil că nu le-ar fi făcut să se întâmple atât de determinant pentru mine, atât de complet. Orice alt parcurs mi-ar fi arătat o altă față a lucrurilor, deci, din moment ce mi-au arătat fața lor bună, înseamnă că TREBUIA să le aștept și ele trebuiau să se întâmple exact așa cum s-au întâmplat. Niciun minut mai târziu, niciun minut mai devreme.
Întâlnirea mea cu Florența și cu Toscana a fost o întâlnire de destin. Știu asta atât de clar că uneori mă sperie certitudinea. Și chiar dacă am spus-o des după aceia, mi-oi fi construit eu un mit în jurul lor, mit pe care nu aș vrea să-l omor la o nouă vizită, daaaar, mitul acesta face parte din legenda mea personală. Faptul că am ajuns aici la două zile după ziua mea de naștere, faptul că de ziua mea, Clau mi-a zis „the best is yet to come„, deși nici el nu mai fusese în zonă până atunci, faptul că dacă de ziua ta pleci departe de locul în care ți-ai născut, „îți schimbi harta”, cum îmi zicea cineva… toate… inclusiv faptul că m-am îmbolnăvit în zilele petrecute acolo, dar asta nu a știrbit cu nimic din sentimentul simțit, repet, toate… s-au întâmplat pentru că trebuiau să se întâmple.
Îmi place mult ce spune Victor Hugo despre Paris: „Parisul este orașul natal al sufletului meu” și mai știu pe cineva care sufletul născut acolo. Ei, pentru mine lucrurile stau, după cum se vede, AȘA… și o spun cu tărie și o spun CLAR, unele călătorii merită făcute măcar pentru a ne găsi orașul natal al sufletului ori patria inimilor noastre. Fiecare om trebuie să le găsească, e aproape o datorie să le căutăm și o izbândă să ne unificăm cu ele. Poate că sunt cuvinte mari, dar simt de multe ori că s-ar putea să fie suprema izbândă.
Fascinată de culorile ce le compunea soarele Toscanei cu Ponte Vecchio
Mulțumind… în Santa Croce…
Vorbind cu Divinitatea în Domul din Firenze