Încep cu acest concurs din titlu pentru că trebuia să consemnez aici pe blog, faptul că Vizitează Italia a împlinit acum în februarie 1 an de existență. Da, sigur că l-am pus online abia pe 1 aprilie, dar am început să scriu încă din februarie, cred că pe 9 am cumpărat domeniul, dacă rețin bine și imediat m-am pus pe scris. Sigur că am avut eu alte așteptări de la mine și de la acest proiect, dar totuși mă bucur că am strâns cât am putut să strâng aici pe blog despre Italia mea dragă.
M-am gândit adesea că fără ieșirea din afara Florenței, Toscana mi-ar fi rămas ca și necunoscută. A fost până la urmă o întâmplare că am luat un tur prin regiune fără să am habar că inima o să-mi rămână acolo pentru multă vreme. Ca toate lucrurile care trebuie să ți se întâmple și vizita mea la San Gimignano a fost parcă predestinată.
San Gimignano este un loc splendid din Toscana. Dacă ai noroc să prinzi o zi senină, pe drumul de la Florența, o să zărești cum în zare se ridică spre cer tunuri ca în filmele fantasy, evocate în culorile peliculelor istorice. Cum au apărut acele turnuri acolo în Evul Mediu? Se pare că familiile înstărite se aflau într-un fel de competiție bazată pe orgoliu și cu cât averea le era mai mare, cu atât doreau să arate asta lumi construindu-și turnuri tot mai înalte.
Pentru mine primul gând s-a dus spre prințesele din povești, închise în turnurile lor, turnuri păzite eventual de balauri și pentru care prinții trebuiau să treacă prin toate probele destinului ca să le elibereze. Aici nu mai existau însă domnițe de eliberat, poate și pentru că multe din turnurile din evul mediu au dispărut odată cu decăderea orașului din timpul teribilelor epidemii de ciumă, care i-au ucis pe membrii familiilor înstărite și în general au decimat aproape toată populația așezării și a celor vecine. Dar, totuși până în zilele noastre au supraviețuit suficient de multe turnuri încât orașul să-și fi păstrat aura de oraș din alte timpuri și pe bune că nu m-am simțit niciunde până acum, mai din altă epocă ca la San Gimignano.
Motive să vizitezi această splendidă așezare medievală sunt cu sutele, trebuie să ai doar inima deschisă și mintea trează, să simți cum soarele toscan îți mângâie pielea în timp ce în zare se profilează domoalele dealuri verzi cu vițe de vie și chiparoși romantici. Sigur că poți alege un muzeu de vizitat (cum ar fi Muzeul torturii!! muhahaha!!) sau te poți reculege la Basilica Santa Maria Assunta, ori lua un cappuccino la o terasă din Piazza de la Cisterna… dar cel mai bine ar fi să respiri încet aerul medieval al străzilor încărcate de culoarea mierii și când încă mai ai energie, să urci în unul din turnurile deschise publiciului din a cărui vârf o să obții imaginea cea mai elocventă a Toscanei, imaginea unei nostalgii nedefinte, îmbinață cu frumusețea eternă a perenității lumii… și-ai să-ți spui că ai să revii poate în altă viață, căci locul acela care nu a dispărut de secole, nu va dispărea nici până la reîntoarcerea ta…
Mai multe imagini din fascinantul San Gimignano pe pagina de facebook Vizitează Italia
Vă povesteam în articolul precedent, cum poți vedea minunile Florenței printr-o plimbare exterioară de la gara Santa Maria Novella, până în Piazzale Michelangelo, de unde Florența ți se va părea la picioarele tale. Ții minte probabil că, te-ai oprit la o singură cafea în Piazza Signoriei și abia apoi te-am trimis să te cazezi. Deci acum suntem undeva, după-amiaza, când tu o poți lua liniștit spre Panteonul Florenței, acest muzeu cimitir pe care NU îl poți rata la prima ta vizită în capitala Toscanei: Santa Croce, locul de veci al lui Machiavelli, Michelangelo, Galieli, Rossini și mulți alții la fel de celebrii și de geniali…
Biserica Santa Croce, aflată în plin centrul Floreței, poate fi vizitată gratuit, așa ca și Domul și orice altă biserică din Florența. Dar, ca să ai acces la morminte (și crede-mă că vrei să ai) plătești o taxă de muzeu, cum ar veni de 5 euro/persoană. Eu sunt contra oricărei taxe care îți permite să vizitezi un lăcaș de cult, dar aici nici nu se punea problema să nu plătim. Poate data viitoare nu voi ține neaparat să intru, dar o dată, merită cu siguranță. Sentimentul dat de acele morminte, în care am spus că își dorm somnul de veci, cele mai luminate minți ale culturii omenești, este indescriptibil.
De la Santa Croce, pe prima stradă la dreapta, cum stai cu spatele la Biserică, printr-un labirint de străduțe pitorești, ajungi la Casa lui Dante, o casă cu pereți medievali, în vârful căreia se ondulează în vânt, măreț, steagul Italiei. Aici, pe această stradă, lângă această casă, se spune că Dante ar fi întâlnit pentru prima dată ochii Beatricei și nu i-a mai putut uita. Casa se poate vedea și în interior, dar datorită numărului mare de turiști, noi n-am mai stat la coada imensă și n-am mai intrat.
La colțul străzii lui Dante, o să observi cea mai aglomerată mică pizzerie din Florența și după spusele lui Clau, cu pizza cea mai gustoasă, că altfel n-ar fi așa buluceală mare. O felie de pizza, măricică, costă 4 euro și te satură pentru cel puțin jumătate de zi. Nu rata să guști o pizza fiorentină, măcar pentru dragul comparației, știi doar că în Italia pizza nu e foarte bogată în incrediente ca la noi, dar cele folosite sunt toate foarte proaspete și ecologice, de unde și savoarea excelentă. Eu îmi iau numai Margherita în Italia și pot jura că este cea mai savuroasă pizza din lume (asta, pentru cei care spun că pizza în Italia e nasoală, ei fiind obișnuiți cu pizza de la noi, care se rupe sub greutatea incredientelor).
Cu stomacul plin, putem sta să cugetăm la variantele pe care le avem în continuare: putem alege varianta muzeelor, categoric (Uffizi, Pitti, Academia) sau puteam să ne bucurăm de atmosfera Florenței prin descoperiri personale, care să nu ne coste nimic. Pentru că eu n-am văzut muzeele (încă, deși îmi stă David în gât), îmi îndrept gândurile spre atmosfera Florenței de exterior și în continuare voi recomanda câteva lucruri, ce mai pot fi făcute prin Florența, all by yourelf și pe bani puțini sau aproape gratis:
Mereu am spus că sunt două posibilități mari și late de a vedea acest foarte frumos oraș italian, la un buget decent: ori te axezi pe „exterior” și abordezi o vacanță mai puțin culturală, dar cu o atmosferă sublimă, ori încerci un city break „interior”, de o mare valoare culturală. Sigur că le poți îmbina pe cele două și astfel să stai la Florența cel puțin o săptămână sau 10 zile. Dar, în cazul în care n-ai la dispoziție atâta timp și nici un buget imens, cele două variante sunt foarte la îndemână. Eu l-am verificat pe primul, dar asta și pentru că m-a ajutat vremea bună de final de toamnă și pentru că asta am căutat în primul rând, dar data viitoare cine știe… depinde de sezonul în care voi ajunge.
Azi o să scriu, despre cum se poate vedea Florența „exterioară” în toată splendoarea ei și cum o puteți face accesibilă și de neuitat. Nu am pretenția că sfaturile pe care le voi da să se potrivească tuturor, dar mie mi s-au potrivit și am vaga impresie că vor fi și pe placul altora.
Când am ajuns eu la Florența, ea era foare „aproape” cu un avion low cost până la Pisa și de acolo în mai puțin de o oră, cu un tren regional cobori la Santa Maria Novella, aproape de centrul frumoasei Florențe. Acum, cel puțin din Cluj, zboruri low cost spre Pisa nu mai sunt, dar sunt spre Forli, de unde în mai puțin de 2 ore, ajungi tot cu un regional în aceiași frumoasă gară Santa Maria Novella. Gara se numește atât de poetic, după numele bisericii de la gară, Santa Maria Novella, o biserică extrem de frumosă, care în orice alt oraș din zonă ar putea fi „domul” nu alta, dar în Florența, e doar „biserica de la gară”, ce destin, nu?
Odată ce ați ajuns în gară, indiferent de partea în care aveți cazarea, merită să faceți cele 15 minute pe jos până la Domul Santa Maria del Fiore, sau simplu Domul din Florența… Drumul este minunat și dacă apreciezi Italia mai ales, vei avea timp suficient să intri în atmosfera orașului. Poți lua și unul din autobusele de la gară, dar nu merită, numai dacă nu ai cumva cumplit de multe bagaje. După ce ai văzut Domul și Baptistieriul, ia-o încet spre Piazza de la Signoria, cu al său Palazzo ce găzduiește în prezent Primăria orașului Florența și dacă nu ești în criză de timp (bine ar fi să nu fii) stai la o cafea în acest punct fierbinte al Toscanei. Cum stai cu fața la copia lui David, din fața Palatului Signoriei, în dreapta ta, o stradă medievală desprinsă din alt secol te va duce fix pe mal de Arno. Nu știu dacă ai observat, dar până în acest punct, aproape că ai străbătut tot centrul Florenței și ai cheltuit eventual, bani de o cafea. Desigur, dacă intri prin magazinele cochete de pe această stradă medievală s-ar putea să îți consumi în 10 minute tot bugetul vacanței, deci nu intra (glumesc! intră dar vezi ce faci, pe propria răspundere, eu era cât pe ce să-mi iau cea mai frumoasă agendă din lume, legată în piele, cu multe zeci de euro, dar era frumoooooasăăă foc!).
Revenind, vei ajunge la Arno, vei trece pe lângă Muzeul Științei, Galielo Galilei, unde poți intra dacă vrei să vezi unul din degetele savantului și parte din munca lui genială, dar dacă nu vrei să plătești cei 7 euro de la intrare (ieftin, comparativ cu alte muzee fiorentine) atunci fă-te că nu-l vezi și mergi spre Ponte Vecchio… ah… minune a Florenței, până și Napoleon s-a îndurat de acest pod și a renunțat la a-l mai bombarda. Traversează-l, iar apoi ia-o la stânga pe celălalt mal de Arno. Mergi într-o plimbare relaxantă fără să te mai gândești la ceva, trăiește clipa, atunci și acolo, iar la un moment dat, vei vedea indicatoare spre Piazzale Michelangelo. TREBUIE să urci, alături de Fiesole, de aici obții cea mai frumoasă panoramă a orașului de pe Arno. Ai și aici o copie după David a lui Michelangelo (originalul îl găsești tot în Florența, la Galeriile Academiei), David de aici însă, pare că își veghează și venerează orașul de la înălțime. Trebuie să-ți spun că vei petrece ceva timp aici… contemplând…
OK, e momentul să mergi să te cazezi și/sau să mănânci, iar apoi să te întorci în mijlocul orașului. Ține minte că Florența nu este totuși o metropolă, distanțele pot fi parcurse pe jos, multe dintre ele, unde mai pui că fiecare stradă are altă poveste și fiecare ungher vrei să-l imortalizezi pe cameră. Orașul este dureros de fotogenic, vei veni cu multe imagini înapoi, chiar și dacă îți spui de acasă că nu vei clikăi la fiecare pas… te atrage, ți va părea așa de frumos, că vei spune că e păcat să nu iei frânturi din el cu tine…
Mai am cel puțin o plimbare importantă prin orașul artei și la Renașterii, una care trebuie făcută obligatoriu și alte câteva tips-uri care te vor ajuta să descoperi singur orașul, dar vom continua călătoria în episodul următor 😉
Dacă aș fi știut eu atunci când am ajuns la Pisa cât de tare mă voi îndrăgosti de regiunea din care face parte, după numai câteva luni, cred că m-aș fi uitat mai bine în jurul meu și aș fi sorbit din priviri fiecare rază de soare de acolo.
La Pisa am ajuns la începutul „lunii de miere„, așa au fost biletele de avion. Am știut de la început că nu vom petrece mai mult de jumate de zi la Pisa și ea era un scurt episod de trecere spre Cinque Terre, dar datorită Turnului înclinat și Câmpului Miracoli am decis ca oprirea să facă și ea parte din itinerarul scurtei vacanțe.
Peste România ploua de mama focului când am plecat noi spre Italia și la bord știu că am fost anunțați că și la Pisa plouă. Am fost puțin dezamăgită, dar m-am luat în zbor cu norișorii pufoși alte goluri de aer și am uitat cu desăvârșire că vremea ar putea să ne strice cheful… apoi m-am gândit că n-are ce strica 😉
Pe Galileo Galilei (aeroportul din Pisa) însă, era soare și călduț, Soarele Toscanei nu dezmințea, era acolo prezent la apel. Apoi în scurt timp, imediat ce ne-am îndreptat cu trenul din aeroport spre oraș, soarele începea să încălzească cu putere, iar eu renunțam la câte un strat de haine, rând pe rând.
De la Gara din Pisa spre centrul orașului o poți lua pe jos agale, admirând clădiri și bucurându-te de soare (desigur bucuria cu soarele s-ar putea ca în august să fie puțin diminuată căci face pe la umbră 40 de grade). De fapt o poți lua frumos pe jos chiar de la aeroport. Ador aeroportul din Pisa, din păcate nimic nu mai zboară spre Pisa de la Cluj, îl iubesc pentru că de la aeroport la gară faci 20 de minute pe jos mers normal, iar până în centru mai adaugă 10 minute, am probat asta când am vizitat Toscana și n-am făcut nici măcar o bătătură.
Principalele artere comerciale din Pisa sunt extrem de frumoase, clădirile care străjuesc străzile înguste sunt pur și simplu ademenitoare. Nu am fost la shopping deși vitrinele îți luau ochii la fel de mult ca obloanele verzi ce ascundeau în spatele lor mistere. Adorabilele străzi te făceau să le parcurgi ca într-un vis și să-ți dorești să treci pe ele fără țintă. Atmosfera lor caldă îmi dădea un sentiment de „acasă” incredibil… Mă îndrăgosteam de orașul ăsta micuț cu fiecare nou pas apăsat pe pământul lui…
Am mers și tot am mers, urmârind indicatoarele cu Campo dei Miracoli, Turnul înclinat care se află aici era ținta vizitei noastre, totuși… Dar, ni s-a făcut foame înainte să ajungem la turn. Am văzut o terasă splendidă și nu ne-am oprit acolo, am continuat până când, după un colț, stăteau ascunse două măsuțe simpatice ce te îmbiau la ședere. Aici am mâncat cele mai bune paste carbonara în Italia (eu le pregătesc acasă și în continuare cred că am o rețetă bună, dar astea erau de la mama lor din bucătărie).
Nu ne-am dat seama atunci, dar am realizat imediat după că pe lângă celălalt colț se afla Campo dei Miracoli. E un loc cu adevărat deosebit. Chiar pare un câmp unde niște clădiri colosale bătude de ploi stau fiecare după înclinația proprie răspândite ca pe o tablă de șah. Mi s-a părut că stau ca la expoziție, le place să fie fotografiate și admirate, iar Turnului îi place de numa să pozele în marea operă de artă prin excelență imperfectă pe care fiecare turism încearcă să o repare în stilul caracteristic. Nu știu ce ar fi de spus despre acest loc în afară faptului că este SUPERB, că iarba aceea verde o fi din aceleași semințe ca cea din Paradis, că nu aș mai fi plecat și poate aș fi adormit acolo măcar 20 de minute, că m-am simți extraordinar și că am mulțumit… nu pe cât ar fi trebuit…
Sigur că Pisa poate fi un oraș foarte turistic. Nu se rezumă deloc la cele câteva străzi pe care le-am văzut eu și la Câmpul Miracolelor, nu se rezumă la Turn deși e mai mult decât doar simbolul orașului, cine nu știe ce-i și de unde-i când îl vede într-o poză? Pisa poate fi despre mai multe lucruri, poate fi despre semafoarele la care atunci când e roșu, omulețul nu stă drept ca la noi ci înclinat, poate fi despre o papetărie mică de unde să-ți cumperi ca și prim suvenir al lunii de miere o agendă la fel de mică în care să-ți notezi impresii de-a lungul vieții și să știi de unde o ai. Pisa poate fi despre un cappuccino pe mal de Arno, Arno care aduce cu el ceva din farmecul Florenței numai pentru a traversa Pisa în drumul lui spre Mare. Poate fi despre cum ceva imperfect devine sublim tocmai prin imperfecțiunea sa, poate fi despre începuturi, poate fi despre o zi cu soare, despre două, despre nouă… despre noi!
Ultima plimbare prin Lazio am făcut-o la Tivoli. Noiembrie târziu, dar soarele strălucea peste verdele încă persistent al naturii. Ideea în sine a escapadei la Tivoli era să vedem Grădinile Vilei d’Este, o locație de pe Lista UNESCO și o remarcabilă mostră de artă renascentistă. Vila i-a aparținut lui Ippolito II d’Este, fiul Lucreziei Borgia, care a fost guvernatorul regiunii Tivoli.
Construcția Vilei în sine este de o remarcabilă valoare, dar locația este renumită datorită Grădinilor. Fără pretenția de a concura cu Grădinile de la Versailles sau cu cele vieneze, Grădina Vilei d’Este este superba și dacă îmi permiteți o notă foarte personală, o prefer categoric în fața unor grădini de dimensiuni logaritmice ca cele amintite mai sus. Neajunsul vizitei mele la Tivoli a fost o mică/mare problemă pe care nimeni nu a luat-o în calcul. A fost chiar ziua în care, datorită lucrărilor de reparare și curățare a fântânilor, nicio sursă de apă din Grădină nu funcționa. Și spun asta nu pentru că mi-ar fi fost sete și nu aveam ce bea ci pentru că 80% din farmecul Grădinii este dat de căderile impresionate de apă ale fântânilor ce întregesc atmosfera. Astfel că, am avut o Grădină superbă, care NU ȘTIU cum ar fi putut arăta dacă fântânile funcționau. Probabil era un mic Paradis pe pământ, care a devint cu această ocazie Paradisul interzis 😀
De ce să vă „rupeți” o zi la Roma pentru Tivoli:
Ce să nu ratați la Villa d’Este:
