Plăcerea de a călători… în Italia

2 februarie 201423 ianuarie 2016

Lili de la Plăcerea de a călători, s-a întors din prima vizita de Italia pe 2014. Zic prima, pentru că până în aprilie mai urmează încă două, da, TOT ÎN ITALIA 🙂 Și pentru că nu a vrut să ne înverzim de invidie, a acceptat să o iau la întrebări despre această primă vacanță, mai ales că știe Lili că vacanța asta a ei a fost undeva, unde eu cred că și mor dacă nu ajung în viitorul apropiat: pe Coasta Amalfi…

Dar nu am vorbit cu Lili numai despre asta, am lăsat Italia în prim plan și am vrut să aflu, de pe margine, informații prețioase despre călătoritul cu bebelușul, căci în ultimul an, de când a venit Irina pe lume, Lili călătorește cu fetița și pare foarte frumos ce se petrece în călătoriile lor.

Așadar, dragi iubitori ai Italiei, luați de citiți un interviu frumos venit de la un om frumos ce s-a plimbat prin frumoasa Italie! Deci totul e despre frumos, sper să vă placă 😉

1. Nu ești la prima vizită în Italia și pe lângă asta ai călătorit și destul de mult. Totuși ai spus despre recenta ta vizită în Italia că a fost „cea mai frumoasă vacanță”, de ce? 🙂

Așa am spus?! (chicotând de fericire).

Așa este, probabil. A fost cea mai frumoasă vacanță pentru că vine în încheierea unui drum lung al căutării de sine, vine într-o formulă echilibrată, matură și sănătoasă și vine alături de o îngerașă mică și veselă. Nu îmi permit să fac asumpții despre Napoli în sine ca destinație, vacanța în final este o stare de spirit. Vacanța îți oferă acel gap fără griji în care fericirea să se manifeste la cote înalte. Suplimentar, ca ingredient al unei călătorii frumoase, aș adăuga pofta. Să poftești la vacanță, să o imaginezi, citești, visezi … toate acestea vor garanta ulterior o experiență inedită, un timp fericit.

2. Ce ai reușit să vizitezi de această dată și cum te-ai descurcat cu planul, căci știu că ai plecat de acasă cu un plan meticulos alcătuit?

În general, plec de acasă cu un plan bine alcătuit.

Uneori acest lucru pare să șterpelească ceva din frumusețea poveștilor romantice, precum rătăcirile pe străzi anonime însoțite de o poveste picantă. A îți permite să pleci de acasă fără să știi unde ajungi, în general provoacă cost suplimentar, pe care trebuie să ți-l permiți concret, în buzunar.

Nu am făcut o excepție acum, călătorind alături de un copilaș mic. Am schițat un plan, dar am adăugat marjă de eroare considerabilă. Am ținut cont și de faptul că un copil te îndeamnă mai mult la activități outdoor, decât indoor. În plus, am respectat timpul copilului, cu grijă și atenție deosebită la somn și mâncare.

3. Nu mai știu dacă erai chiar un mare fan Italia, dar am simțit eu așa, că după vacanța aceasta te-ai apropiat mai mult de țara asta faina. Merita Italia să fie descoperita?

Cu mâna pe inimă, aș putea spune că sunt o iubitoare a nordului îndepărtat. Nu a Italiei. Nu așa ardente ca tine, în mod sigur.

Acest merită care apare în multe întrebări generează în mine un răspuns prea vag și prea ambiguu. În ce mă privește, orice experiență, țară, om, cultură, Dumnezeu – merită. Absolut orice are viața să te învețe sau să te trăiască, merită. În concluzie, și Italia merită!

Mai puțin filozofic vorbind, pizza ca-n Napoli nici în Italia nu găsești, expresso de-ți crapă inima-n două e mai gustos acolo unde s-a inventat. Da, merită!

4. Călătorești mult cu fiica ta, este Italia child friendly? Ce le recomanzi familiilor cu copii care vor să viziteze Italia?

Opinia mea despre child friendly e că ecuația de echilibru, sănătate și voie bună un copil o regăsește în sânul familiei. Nu mă hazardez să afirm că nu contează niscaiva detalii practice, dar nu le cresc importanța. Cu adevărat semnificativ consider că depinde de mamă, de tată cum se împrietenește copilul cu stimuli noi. În cazul de față cu Napoli.

În ce ne privește, călătoriile reprezintă un moment de grație, iar copilul nostru nu poate fi altceva decât beneficiarul acestei stări minunate. Cred cu tărie că micuța absoarbe orice fărâmă de lumină din privirile noastre, ca apoi într-un viitor de adult, când copilăria timpurie îi va fi uitată, aceste fărâme de lumină vor reprezenta izvorul dătător de viață la care se va adăpa inconștient.

Nu recomand altceva părinților decât să aibă curajul să-și privescă copilul cu adevărat. Micuțul e o oglindă fidelă a lucrurilor nespuse. Copilul te învață el însuși ce nevoi are, ce dorințe, iar ție ca părințe îți rămâne să le îndeplinești pe primele, să le asculți pe cele din urmă.

Child friendly? Nu m-am întâlnit cu vreun disconfort real și practic, călătorind cu cea mică. Nu pot afirma nici că e, nici că nu e child friendly.

5. Să trecem puțin la partea pragmatică a lucrurilor. Este Italia o țară scumpă comparativ cu alte țări europene recent vizitate? Cam pe ce buget ne putem baza pentru o vacanță ca aceasta din care te-ai întors?

Nu este Italia mai scumpă decât orice altă țară europeană. Sigur, sudul este puțin mai ieftin decât zona nordică de la granița cu țara băncilor și-a banilor. Urăsc să dau cifre exacte, pentru că ele sunt interpretate și răsinterpretate (ah, nu bea decât apă de la cișmea? ah, doarme la hostel? ah, mănâncă un sandwich?)

6. Ai dat nas în nas cu locuri supraevaluate, care te-au dezamăgit? Sau care nu arată ca în poze? (Coasta Amalfi chiar arată într-un mare fel în poze) 😀

În industrie, totul e supraevaluat. Acest necesar de a vinde, a avea, a merge, a te afișa pe facebook și nu numai, a arăta … au condus inevitabil către un consumerism acut.

Insula Capri e supralicitată și exclusivistă. Are acea magică cărare numită via krupps, dar nici urmă de pescari bătrâni și filozofi care să o coboare în liniște și tăcere, numai o hoardă de turiști scăpată puțin de sub control în grădinile lui Augustus care dau spre viaKrupps. Are acel munte al soarelui are o priveliște minunată, dar sensibil slăbuță în comparație cu toată coasta amalfitană.

Mda, Capri e fără rost. Însă vezi tu, dacă ajungi acolo, te gândești că nu vei mai ajunge curând și muști din portofel niște euroi să-i arunci pe ferry. Apoi bei o cafea în piazzetta. Una adunată cu alta rezultă că această insuliță nu-i altceva decât o mâncătoare de bani.

7. Ne poti face un top al locurilor vazute Italia (cu diferite ocazii) în functie de preferintele tale. Poti justifica unde simti nevoia.

Un top atipic (a nu se considera ordinea, pentru că nu există real, toate locurile de mai jos mi-au plăcut mult de tot) e compus din Giardino dei Tarochi (pentru că rar am simțit atâta spiritualitate în ceva păgân și condamnabil de biserica clasică) și Veneția (pentru că orice alt oraș care se declară veneția nordului sau mica veneție are ca referință Veneția însăși. Acest oraș e unul din puținele în care m-aș întoarce și-aș dori să-l văd în straie de carnaval sau complet pustiu într-o iarnă oarecare. Mă gândesc că și datorită cărții Veneția iarna!)

Sigur că mi-a plăcut Italia cu totul: orașul ce dă sindroame halucinogene, cele cinci pământuri sau lacul Como.

Ține cont că încă n-am văzut Sicilia! Iar pe aceea o visez continuu înflorită-n portocali!

Toscana Story by Elena Mihailovits

24 septembrie 201323 ianuarie 2016

Am știut și știu că cel mai mare câștig al blogurilor sunt pentru mine oamenii. Și mereu mă gândesc cu drag la cei care au răspuns cu seriozitate solicitărilor mele și au devenit parte din povestea proiectelor mele. Elena este un astfel de om, care de la un simplu comentariu la articolul trecut, mi-a trimis întreaga poveste a vacanței sale din 2012, pentru că, citez: „Am acceptat invitația doar de dragul ei (chiar dacă nu o cunosc personal) pentru că i-am citit postările pe Miresici, pe Plimbărici și pe bloguri.” Elena, nu știu cum să-ți mulțumesc pentru poveste și pentru faptul că nu a trebuit să te întreb mai mult de o dată dacă dorești să scrii un guest post. Pentru mine și proiectul Vizitează Italia, înseamnă mult, foarte mult… dar să-ți dau cuvântul.

Ajung împreună cu soțul meu la Florența într-o după-masă de duminică, după un drum cu mașina, fără probleme de vreo 13-14 ore din România. Ne cazăm la hotel Grifone, luat prin agenție, cazare 11 nopți cu mic dejun inclus. Un lucru important – hotelul are parcare proprie care costă 10 euro/zi, iar noi am primit o reducere de 4 euro pe zi. De asemenea, taxa turistică se plătește doar pentru primele 7 zile și a fost de 4 euro pe zi (scumpă, la Verona a fost 1,5, la fel si la Mestre). La agenție am plătit 525 euro. Menționez că prețurile sunt pentru 2012. Camera a fost ok, mare, curată, cu aer condiționat, un mic frigider cu răcoritoare, apă, etc., micul dejun variat, se putea servi înăuntru sau într-o curte mică interioară. Recepționerii italieni au fost foarte amabili, spre deosebire de colega lor româncă. Mda… o ignorăm, normal, doar nu ne stricăm buna dispoziție din cauza ei. De obicei plecam dimineața pe la 10 de la hotel, după micul dejun și ne întorceam seara. Eu nu mă duc în nicio vacanță să petrec timp în hotel, să mănânc și să dorm, eu trebuie sa vizitez și să văd cât mai mult.

În prima zi, deși mai eram puțin obosiți, plecăm să vizităm Florența, bineînțeles, pe jos. Nu aveam nici un plan pentru prima zi a vacanței, doar să ne plimbăm. Am luat o hartă de la hotel și am pornit pe malul râului Arno. Ajungem la Ponte Vecchio, facem poze, ne plimbăm prin Piazza della Signoria, admirăm Loggia dei Lanzi, vizităm bisericile Santa Croce și Santa Maria Novella. Facem o mică pauză, cât să luăm prânzul, pizza și tiramisu, delicioase. Vizităm apoi Domul, Basilica di Santa Maria del Fiore, urcăm în cupola domului, iar după cele 464 de trepte avem parte de o priveliște minunată!

Pentru a doua zi aveam bilete la Galleria dell’Academia pe la ora 12. Până atunci ne-am oprit în Piazza Santissima Annunziata pentru o înghețată. Pe strada Ricasoli unde se află Galleria, era foarte mare aglomerație, deși aveam bilete rezervate online, am stat vreo 15 minute la rând. Biletele au costat 30 euro, cu taxa de rezervare inclusă. După ce am ieșit încântați de la galerie, ne-am mai plimbat doar puțin prin oraș pentru că voiam să văd finala feminină la aparate de la Olimpiada londoneză. Întorcându-ne la hotel, ghici pe unde trecem? Pe strada Orcagna, văd hotelul cu același nume și îmi aduc aminte că am citit pe Plimbărici că aici te-ai cazat tu. Ne-a plăcut la Florența însă partea cea mai frumoasă a vacanței de-acum urma să înceapă…

A treia zi era dedicată orășelului meu preferat din Toscana, Lucca. Mi-am dorit să-l vizitez de când am văzut ediția Top Gear filmată acolo. Ei bine, ne-am chinuit și noi un pic cu parcarea, dar odată rezolvată problema asta, ne-am bucurat din plin de frumusețea orășelului. Am vizitat domul, biserica San Michele in Foro, biserica San Frediano, am admirat Torre Guinigi, ne-am relaxat in Orto Botanico, ne-am plimbat pe “mure della citta”. Nu pot să nu menționez piețele: Piazza dell’Anfiteatro și Piazza Napoleone, unde am mâncat cea mai bună înghețată. Plec cu părere de rău din Lucca, fără să știu că peste câteva zile o să mă întorc.

În a patra zi am vizitat San Gimignano, într-o zi de târg. Am admirat faimoasele turnuri, ne-am odihnit in Piazza della Cisterna, am făcut “people watching” și am găsit un loc de unde am avut o panoramană superbă asupra Toscanei.

În ziua a cincea am fost la Siena, Domul este foarte impresionant, noi l-am admirat doar din exterior, cozile erau prea mari si n-am avut bilete rezervate. Piazza del Campo era pregătită pentru al doilea Palio din an, care urma sa aibă loc peste câteva zile, iar pe clădiri atârnau steagurile specifice fiecărei echipe care reprezenta un cartier – “contrade”, în italiană.

Sâmbata… it’s market day in Cortona! Ne-am plimbat pe străzile unde s-a filmat ”Under the Tuscan Sun”, am ascultat clopotul din Campanille în Piazza della Reppublica, ne-am plimbat pe singura strada plană din Cortona – Via Nazionale sau Ruga Piana, ne-am rătăcit pe străduțele înclinate, am căutat casa Bramasole dar… n-am găsit-o 🙁 Eram la granița cu regiunea Umbria iar în depărtare se vedea lacul Trasimeno.

Duminică am mers la Arezzo, unde s-a filmat filmul “La vita e Bella”. Am văzut afișe din film prin diferite vitrine, ne-am plimbat prin Piazza Grande sau Piazza Vassari în centrul orașului vechi.

Pentru următoarea zi era planificată o vizită pe dealurile Toscanei 🙂 Am fost prin Castellina in Chianti, Greve și Rada in Chianti. În a doua parte a zilei ne-am hotărât pe loc să mergem și la Volterra, alt orășel medieval unde am parcurs obișnuitul traseu prin piețe, pe străduțele înguste pe care le iubesc, am văzut ruinele amfiteatrului și am așteptat apusul pe zidurile cetății.

Penultima zi – Pisa. Campo dei Miracoli e, într-adevăr, impresionant, dar nu am rămas mai mult de o oră în Pisa. Am profitat de faptul ca Lucca e la doar 20 de km și m-am reîntors în orășelul meu favorit. Ne-am plimbat din nou pe străzile înguste, prin piețele minunate și pe zidurile cetății.

În ultima zi am rămas în Florența. Am trecut pe Ponte Vecchio înspre Palazzo Pitti, în Oltrarno, iar apoi am urcat pe jos la Piazzale Michelangelo.

A fost o vacanță foarte reușită, nu a fost foarte cald (ca anul acesta, când la ora 2 a trebuit să plecăm la hotel, nu am mai putut sta afară din cauza căldurii), am avut timp suficient să văd tot ce mi-am dorit, să savurăm preparate excelente din bucătăria italiană și multă înghețată și cappuccino. Din fiecare oraș am cumpărat câte o carte ca suvenir, plus un ghid complet despre curentul renascentist de la Galleria dell‘Academia. Pentru o următoare vacanță în Toscana vreau neapărat să văd Galeriile Ufizzi, să urc în Campanile di Giotto, să vizitez Montalcino, Montepulciano, Pienza, din nou Lucca și probabil, multe altele 🙂 Cine știe? Poate peste vreo 2-3 ani…

P.S. Oricum, cred că este greu să transpui în cuvinte ceea ce simți când vizitezi Toscana, iar pozele nu reușesc în totalitate să redea frumusețea locului. Pur si simplu, trebuie să fii acolo!

De cealaltă parte de Paradis

3 iulie 201323 ianuarie 2016

Cred că înainte de a-i spune „dum bun” spre Sardinia, i-am zis „să vezi bine insula și să faci poze, pentru că după ce te întorci o să vreau să-mi scrii pe Vizitează Italia” :)) Iar Anca e unul din prietenii mei căruia nu trebuie să-i spun de o două ori o chestie, nu trebuie să o întreb de o sută de ori „ai rezolvat ce te-am rugat?”, nu, Anca e genul care mi-a făcut o surpriză trimițându-mi azi articolul când m-am așteptat, poate, cel mai puțin. Ei da, între 10 prieteni zăpăciți îmi trebuia și unul serios, nu? 🙂 Glumesc, vă iubesc pe toți, dar azi ceva mai mult de Anca, așa că hai să o ascultăm, să-i urmărim povestea și citim și dincolo de ea…

Dealuri cât vezi cu ochii, câte o casă ici-colo pierdută printre întinsele livezi de măslini, cactuși uriași împletiți cu minunate flori de leandru… Și totuși… unde e marea?

Drumul din Cluj-Napoca până în Sardinia – o insulă de forma unei urme de picior, undeva în vestul Italiei – nu este atât de complicat precum pare la o prima aruncătură de privire pe hartă. Un zbor de două ore până la Roma, o scurtă incursiune în aglomerata metropolă situată pe malul Tibrului și apoi un alt zbor de o oră, până la Cagliari. Cât ai bate din aripi (de oțel, desigur) și ești depus, în deplină siguranță, în faimoasa insulă din Marea Mediterană. Faimoasă pentru plajele sale, Sardinia reușește, de asemenea, să te surprindă cu peisaje ușor contradictorii (călătorești de aproape o oră și nu zărești marea niciunde, întâlnești la tot pasul cactuși de mărimi impresionante cățărați pe dealuri printre flori multicolore și stânci înverzite, rămâi uimit să descoperi câte un acoperiș de casă în mijlocul unei livezi de măslini, într-o pustietate răvășitoare). Și totuși… Șoselele sunt destul de aglomerate, pentru o țară aparent nelocuită, florile de leandru concurează cu success cactușii demni de un peisaj deșertic, iar marea… Da, marea… este acolo, la locul ei, unde trebuie să fie, în toată splendoarea verde-azurie, răsfățată de razele mult prea fierbinți ale unui soare de iunie. Prin urmare, poți răsufla liniștit. Ordinea a fost restabilită în Univers iar tu te poți bucura din plin de tot ce are să-ți ofere, cu atâta generozitate, Sardinia.

Pe Gianni, the “driver”, cum singur se autointitulează pe o carte de vizită albă pe care tronează o haioasă mașinuță roșie, l-am cunoscut în autogara din Cagliari. Trebuie spus că, din aeroportul din capitala Sardiniei și până în oraș sunt 15 kilometri pe care îi poți străbate cu un autobus local. 4 euro de persoană și un șofer simpatic, te introduc, destul de repede, dar sigur, în peisajul mediteranean. Dar să revenim la Gianni. Eu nu vorbesc italiana, el nu știe românește, însă ne înțelegem de minune. Îi spun unde vreau să ajung (în Porto Corallo, un colț de rai la aproximativ 60 de kilometri de Cagliari), el îmi spune cât mă costă. Negociem (nu chiar la sânge, doar suntem în vacanță, nu la război) și pornim spre ceea ce ar urma să fie casa noastră pentru următoarele 8 zile. Pe traseu, peisajul de care vorbeam anterior ne însoțește aproape tot drumul. Cu doar 5 kilometri înainte de Porto Corallo, apare și prima localitate. Un sătuc cu pretenții de oraș, cu magazine de suveniruri și străzi înguste, cu case cu obloane deschise și câte un bătrânel țintuit pe un colț de bancă, pierdut în negura amintirilor. Prin urmare, Sardinia este totuși locuită!

Giani pare a fi un șofer experimentat, sau cel puțin asta îmi repet eu tot drumul, ca pe un fel de mantră, cu speranța că omul chiar știe ce face. Oricum, după slalomul la mustață (și la propriu, și la figurat) printre mașini, după regulile de condus cu totul originale, ce par a-și găsi locul într-un fel de haos organizat, ne depune, în siguranță, la adresa stabilită. Iar eu, într-un ultim gest de recunoștință, dar și să-mi iau de o grijă, îl intreb dacă vrea să vină după noi la finalul vacanței, să ne ducă înapoi la Cagliari. Îmi întinde cartea de vizită și îmi spune să îl sun. Deja îmi fac un scenariu cum ar suna convorbirea noastră la telefon. Dar până atunci, mai este… Vorba americanului – sărim când ajungem la pod!

Porto Corallo este un mic sat de vacanță, cu vile cochete, cățărate pe un deal ce se oprește, nu foarte abrupt, în mare. O mare în culori uluitoare și sare pe masură, ce se lovește, ritmic, de o fâșie nu foarte lată de nisip fin și fierbinte. Clădirile din piatră fac casă bună cu florile alb, roz și roșii de leandru, dar și cu măslinii pe care cu generozitate îi întâlnești la tot pasul. Câte un palmier, ici-colo, îndoit de adierea vântului, completează un peisaj mediteranean tipic. Localitatea este chiar liniștită pentru o destinație de vacanță, apoi te gândești că e doar început de iunie și totul pare să capete sens. Oamenii locului seamănă cu cei de la bunică-mea din sat, îți dau binețe pe stradă, din curți ori de pe la ușile magazinelor. Toată lumea e prietenă cu toată lumea și asta nu face decât să sporească armonia locului. Un loc în care ți-ai dori o viață să ajungi și, dacă se poate, să rămâi acolo pentru totdeauna.

La fel de armonioasă pare a fi și capitala insulei, Cagliari. La întoarcere, vizităm portul de la Marea Mediterană, în așteptarea unui avion de seară spre Roma. V-ați prins, Gianni, cu a lui abilitate în a conduce și a ne conduce, se prezintă punctual în Porto Corallo. Așa cum mă și aștept, de altfel. De ce, nu aș avea o explicație logică prea bună, dar știu că am avut un sentiment bun în ceea ce-l privește încă de când l-am cunoscut. Iar ca să închei capitolul “driver” în același ton optimist, pot să vă spun că nu a mai fost nevoie de autobus din Cagliari până la aeroport, același Gianni s-a oferit să facă un serviciu până la capăt. Desigur, sub prețul pieței! Iar la despărțire, și-a luat rămas bun, completând că ne vom mai revedea, cu siguranță. Sper să i se îndeplinească proorocirea!

Revenind la Cagliari… Bulevarde largi intersectate de străduțe înguste, tipic italienești, cafenele și pizzerii la tot pasul, aliniate cuminți pe marginea trotuarelor, și o stranie aglomerare de turiști și localnici, într-un talmeș-balmeș încântător. Foarte multe persoane de culoare ( probabil datorită vecinătății cu Tunisia), care încearcă, și chiar reușesc, să facă un comerț stradal civilizat, fără a strica armonia locului. Foarte mulți tineri, probabil unii în vacanță, ori alții pur și simplu localnici, aduc un suflu proaspăt într-un oraș cu construcții vechi, monumentale, ce amintesc de civilizații demult apuse. Și de altele, care urmează să vină…

O experiență inedită în Italia

6 aprilie 201323 ianuarie 2016

Pe Luci îl cunosc de când mă știu și uneori am senzația că îl știu chiar dinainte 🙂 Așa că blogul lui îl pun aici doar pentru voi (și mai ales pentru cei pasionați de muzică, fotbal și pamftele, și, deși știu că nu „pușcă ceva undeva” și de poezie, pentru că Luci scrie niște poezii senzaționale). Știam că a fost de vreo două ori în Italia pentru o competiție inedită și l-am rugat să ne povestească și nouă despre ea. A ieșit cu umor 🙂

Prima mea experienţă cu străinătatea fost în 2004, cu destinaţia Italia, făcând parte dintr-o echipă sportivă de… împins căruţe. Fiind prima oară şi ieşirea spre alte graniţe nu se făcea doar cu buletinul, nenea de la vama austriacă m-a suspectat, pentru că n-aveam nicio viză pusă în spatele paşaportului iar în poză am ieşit puţin… colorat (asta nu că n-aş fi eu puţin mai bronzat din naştere). A trebuit să-i explice cineva din grupul nostru că e prima oară când ies din ţară şi care ar fi destinaţia spre care ne îndreptăm…

După alţi 5 ani am revenit… aceleaşi locuri, aceeaşi experienţă, acelaşi concurs…
Montebelluna aparţine oraşului Treviso, este o zonă pitorească, numai bună să-ţi faci o casă de vacanţă undeva spre înălţimi… De sus, de unde eram cazaţi (Pensiunea La Pineta – super OK), se vedea şi un teren de fotbal ce-mi facea cu ochiul! 😀
Ce înseamnă Europalio? Ei bine, e o competiţie ce constă în împingerea unei căruţe în pantă, în care se află 380 kg, pe un traseu de 2000 m.

În afară de România, au mai participat echipaje din Franţa, Italia, Ungaria, Germania, Slovenia, Finlanda şi Polonia, în total 10 team-uri. A fost ce-a de-a noua ediţie a Europalio, eu am participat la două până în prezent, în afară de cea a acestui an am fost şi la cea din 2004.

Despre competiţia în sine? E greu… e foarte greu, chiar epuizant, după ce te-ai văzut trecut de linia de sosire poţi spune că te simţi cu adevărat împlinit, e cursa care te supune la un efort fantastic, în, poate cea mai epuizantă probă de rezistenţă de care ai dat dovadă vreodată! E proba în care spiritul de echipă, ambiţia şi mentalitatea de învingător doboară orice obstacol. Da, învingător eşti atunci când ai trecut linia de sosire, indiferent că te-ai clasat pe locul 1, pe 5 sau pe 9, învingător eşti atunci când ţi-ai îndeplinit obiectivul…

Am terminat în acel an pe locul 8, unul aceptabil, deşi puteam urca chiar mai sus cu o poziţie, fiind la 16 secunde de echipajul Germaniei, timpul nostru a fost 11.39.79, ceva mai bun ca şi în 2008(12.15.74)…
În ziua următoare se desfăşoară concursul inter-regional, unul cu o mai mare importanţă pentru cei din zonă, pentru că orgoliile sunt maxime! Iată câteva dintre echipaje: Contea, Biadene, Guarda, Busta etc (dacă sunteţi interesaţi, pe net puteţi găsi mai multe informaţii despre această competiţie).

Cum spuneam, în acel an ne-am cazat la o pensiune aflată în regiunea Biadene, o pensiune ce-ţi oferea o panoramă a localităţii extraordinară atât ziua dar mai ales noaptea (atât de relaxantă, încât, dimineaţa, după ce făceai cu privirea un tur al localităţii, îţi încărcai bateriile la MAXIM – maxim, am spus 🙂 )…! Preţurile la mâncare nu au fost exagerate, la market-urile din zonă la fel, însă la haine… nici nu te puteai apropia… Cel puţin în acea zonă…

În schimb curăţenea e la ea acasă, era chiar enervant de perfect totul şi cu bun gust, o transparenţă a culorii, rafinamentului şi a verdelui de o prospeţime unică. Merită făcută o vizită prin acele locuri dacă aveţi ocazia. Măcar, o dată în viaţă! Că, cine ştie…

Voi știați ceva despre această competiție interesantă?

Veneția văzută de o îndrăgostită de… Paris

2 aprilie 201323 ianuarie 2016

Nu există blog în online scris cu mai multă pasiune decât Vulpitza.ro. Aici scrie Luiza, cea mai mare îndrăgostită de Paris din câte cunosc eu, o persoaă specială (cu atât mai mult pentru mine) și foarte dedicată unei pasiuni la care tot lucrează. Blogul ei este o permanentă sursă de inspiraie pentru mine și tocmai de aceea am rugat-o să povestească cu mult suflet și despre Italia, căci știam că-i pe gustul ei (nu ca și Parisul, dar probabil imediat după Paris).

A ieșit o poveste frumoasă despre una din primele întâlniri cu Italia ei, o poveste despre Veneția, scrisă cu inima și ilustrată cu pozele ei personale. În acestă dimineață vă invit să vă beți cafeaua în ritmurile unui cântec de gondolier.

Venetia mea a fost minunata. Din toate punctele de vedere. Stiam ca asa va fi inca dinainte de a ateriza pe aeroportul din Treviso. Cumva aveam un sentiment de bine legat de acest oras la fel cum stiam din copilarie ca voi adora Parisul.
Venetia mea a fost calda. Nu fierbinte, nu racoroasa, ci doar calda. Asa cum numai in mijloc de septembrie poate fi.
Venetia mea a fost aglomerata atat numai cat sa nu fie pustie. Nu am stat la cozi mari, am avut loc pe vaporeto, am gasit gondole foarte usor.
Venetia mea a fost delicioasa. In Piata San Marco am descoperit cel mai bun vin alb din toata Italia. Un Ramandolo rar care se face intr-o regiune mica din nord. L-am savurat la una din terasele acelea minunate cu muzica live din piata.
Venetia mea a fost unica. Niciun oras pe care l-am vazut inainte si dupa nu seamana cu acest loc.
Venetia mea mi-a adus aminte de Casanova. M-am plimbat pe stradutele din film, am admirat masti, am vazut inchisoarea si am simtit iubirea in aer.
Venetia mea a fost magica. Ea trebuie admirata la primele ore ale diminetii cand inca nu au navalit turistii si la ceas tarziu de seara cand nu se aude decat apa clipocind si muzica in surdina.
Venetia mea nu a fost ieftina deloc dar a meritat fiecare banut cheltuit acolo. Pretul mare deloc negociat pentru gondola, cazarea cu vedere la canal sau cina la lumina lumanarilor. Toate au facut sa raman cu amintiri de neuitat.
Venetia mea a fost plina de savoare, de apa, de romantism, de culoare si soare.
Venetia mea a fost prea de scurta, prea putin timp petrecut intr-un loc atat de frumos. Am reusit sa ma desprind numai cu promisiunea ca voi reveni. Intr-o zi de septembrie, cu soare, caldura, apa, iubire si Ramandolo.

„E clar, iubesc Italia!”

28 martie 201323 ianuarie 2016

Pe Cami, cum îmi place mie să-i spun, am cunoscut-o prin intermediul blogului ei Despre una, despre alta… un blog pe care obișnuiesc să-l citesc diminața la cafea. Reușește în mod surprinzător să scrie de luni și până vineri ceva nou și de interes larg pentru fiecare dintre noi. Citind-o zilnic am ajuns să o cunosc destul de bine, deși nu ne-am întâlnit niciodată în realitate, însă sper că se va întâmpla cândva 🙂 Printre pasiunile ei, se numără și călătoriile și în ultimii ani abia așteptam să plece pe undeva în vacanță, ca să ne țină un jurnal de la fața locului cu poze frumoase și povești relaxante. Și pentru că știam că a fost și prin Italia de câteva ori și că își mai plănuiește să meargă, am rugat-o să ne povestească puțin despre una, despre alta, despre experiențele ei italiene… Mulțumesc draga mea Cami pentru această mărturisire frumoasă :* Iată ce a ieșit!

Am să vă povestesc în rândurile următoare despre experienţele mele italiene. Din păcate nu am văzut încă decât o mică, mică parte din Italia, dar cu siguranţă am să recuperez din acest handicap cu fiecare ocazie care mi se va ivi.

Pentru prima oară am ajuns în Italia in 2007, în vară. Am început cu Veneţia. Din punctul meu de vedere, nici că se putea mai bine. Am găsit un oraş fermecător, care a depăşit cu mult imaginea pe care o aveam eu formată în minte despre el.

Am găsit canale încântătoare, apă albastru-verzui, gondole elegante, străzi înguste şi animate, măşti vesele sau triste, paste delicioase, bărci pe post de autobuze, ambulanţe sau maşini de poliţie, porumbei care-ţi mănâncă din mână, Piaţa San Marco cu îngheţată delicioasă, case roz cu intrarea principală în apă, totul mult mai frumos decât pot descrie cuvintele. Am să revin aici pentru Carnaval odată, promit.

Călătoria noastră a fost una scurtă, s-a încheiat la Milano cel cosmopolit, modern şi aglomerat. Domul este cu adevărat impresionant, te lasă fără suflare. Mă rog, cu adevărat fără suflare te lasă urcarea până în vârful lui, dar merită fiecare treaptă urcată. Taurul din galeria Vittorio Emanuele pe ale cărui „bijuterii” dacă te învârţi cu călcâiul bine înfipt îndeplineşte dorinţe, a îndeplinit-o şi pe a mea, am revenit în Italia un an mai târziu pentru două săptămâni.

Am început cea de-a doua vizită în Italia tot la Milano. Prima zi ne-am petrecut-o la parcul de distracţii Gardaland, lângă Milano. Nouă ne place foarte mult să mergem în astfel de parcuri, aşadar am avut o zi de senzaţie.

Cea mai frumoasă zi petrecută de mine în Italia a fost cea în care am fost la Lacul Como. Orăşelul Como îţi taie, pur şi simplu, respiraţia cu frumuseţea ei. Casele luxoase cocoţate pe dealul înverzit care coboară în lac te fac să-ţi doreşti să locuieşti acolo o viaţă, fără să mai pleci deloc, deloc. Ar fi o variantă, atât doar că sunt senzaţional de scumpe, sunt multe vedete internaţionale care au case acolo (pozasem şi casa lui George Clooney, doar că nu mai reuşesc să o identific în poze).

După ce ne-am plimbat fără ţintă prin încântătorul Como, am plecat cu vaporaşul pe lac spre Bellagio. Plimbarea a fost de vis, priveliştea aşişderea. Am găsit un Bellagio plin, plin de flori. Nu am văzut încă niciun loc cu atât de multe flori (e drept, în Olanda nu am fost încă). Leandrii care umbreau aleile de pe malul lacului te ameţesc de-a dreptul cu mirosul şi culorile florilor lor. Iubesc orăşelul ăsta!

După oprirea de la Bellagio, plimbarea noastră pe lacul Como a continuat spre Lecco, un alt oraş neaşteptat de frumos. Apusul aici a fost unul din cele mai romantice de care am avut parte. De acolo ne-am întors cu trenul la Milano. Aceasta a fost cea mai frumoasă zi a mea în Italia.

O altă zi minunată am petrecut la Verona. Oraşul Julietei şi al lui Romeo, personajele lui Shakespeare, este foarte, foarte frumos. Ne-am sărutat în celebrul balcon al Julietei şi ne-am plimbat pe străzile oraşului mână-n mână şi ne-am bucurat de frumuseţile lui. Am văzut Amfitreatrul roman, Bazilica San Zeno Maggiore, Piaţa delle Erbe şi castelul San Pietro. Am să revin aici cândva.

A urmat Parma. Ziua din Parma a fost una liniştită în care ne-am plimbat pe îndelete, fără grabă. Gradina ducală (hm, aşa i-o zice? … mă rog, un parc imens) ne-a oferit umbră şi răcoare după plimbarea noastră. Tot aici am mâncat cele mai bune paste cu ciuperci şi sos alb din câte am încercat vreodată.

A venit şi ziua mea de shopping la Milano. Reduceri ca aici nu am mai întâlnit în altă parte. E foarte probabil să nu fi nimerit eu o perioadă pentru reduceri la fel de potrivită, dar pentru mine aşa va rămâne mereu: Milano e cel mai bun oraş pentru cumpărături. Ziua următoare am văzut San Siro, cel mai mare stadion din Italia. Mă rog, nu e că ţineam musai să văd stadionul când eram în raiul cumpărăturilor.

Ok, recunosc, a mai urmat o zi pentru cumpărături în outletul Serravalle. Na, ce să zic, pentru mine a fost senzaţional, în imaginaţa mea aşa arăta locul perfect de shopping, un oraş format din magazine.

Apoi a venit rândul Genovei, un oraş port încântător. E pe gustul meu, doar are mare, nu i-aş fi putut rezista. Ne-am plimbat pe străzile animate, am văzut cele mai mari vase comerciale şi de pasageri din viaţa mea, am avut parte de un apus superb în port şi am luat o cină delicioasă printre zidurile oraşului.

Ultimul oraş italian pe care l-am văzut în vacanţa noastră din 2008 a fost Bergamo. Acolo este şi unul din aeroporturile de lângă Milano, cel pe care aterizează cel mai frecvent zborurile din România. Dacă aveţi zbor din aeroportul Bergamo, vă rog, nu ezitaţi să-i acordaţi o jumătate de zi. „Oraşul de sus”, se ajunge acolo după o urcare cu funicularul, este absolut fabulos. Priveliştea este minunată, unde întorci capul dai peste „verde”, iar îngheţata este delicioasă.

Am revenit în Italia pentru a treia oară în 2011 pentru câteva zile la Milano. Deja ne simţeam ca acasă acolo, am avut parte de plimbări liniştite în Milano şi Monzza, nişte mese delicioase şi ceva cumpărături, bineînţeles.

E clar, iubesc Italia. Am de gând să revin aici de încă patru ori cel puţin. Să explic. O dată am de gând să merg în Veneţia la carnaval, altădată să văd Cinque Terre şi Florenţa, apoi Roma şi Sardinia. Astea-mi sunt planurile acum, dar sunt sigură ca am să descopăr şi alte locuri pe care vreau să le văd în Bella Italia.

Vizitează Italia

un proiect bialog.ro

Category Archives: Mărturisiri