Category Archives: Gânduri

Am zis că nu mai vreau, dar totuși…

Ca de fiecare dată când mă pun să scriu ceva de suflet despre Italia (deci, chiar de fiecare dată când scriu aici), îmi trebuie atmosferă, așa că mi-am făcut un cappuccino chiar dacă este spre seară și m-am așezat la taste ca și cum m-aș fi așezat la masă cu prietenii mei cei mai buni. Pe care nu i-am văzut de peste o lună…

Da, n-am mai scris de peste o lună și nu, nu asta mi-a fost intenția când am început acest proiect, dar când viața o ia înaintea ta, începi să-i înțelegi pe toți cei care la un moment dat și-au încetat proiectele și au spus răspicat: „nu mai am timp și de asta”. M-am întristat când mi-am dat seama că și eu stau rău de tot cu timpul de scris (și) aici, m-am întristat tare, dar am știut și știu că nu voi renunța niciodată la lucrurile care îmi sunt foarte dragi, fie ele virtuale sau nu. Am precizat asta ca să nu vă inducă în eroare titlul. Dacă scriu rar, scriu rar, pentru că într-adevăr timpul îmi este limitat, dar Vizitează Italia rămâne în picioare atâta timp cât voi rămâne și eu în picioare. Și mă văd iar în situația de a mulțumi celor care s-au alăturat paginii de facebook chiar și când eu n-am mai dat pe acolo sau pe site.

Titlul se referă, însă, la o altfel de tristețe de-a mea, în care am luat decizia de a nu mă mai alimenta aiurea cu Italia și cu dorul de ea, pentru că cel puțin în vară, am avut această tendință și nu mi-a fost prea ușor, mai ales după ce m-am întors de la Milano. Adică m-am înconjurat de lucruri și site-uri și poze și povești numai și numai despre Italia și vă rog să mă credeți că nu mi-au făcut bine. Are și melancolia rostul ei, dar ce e prea mult strică. Probabil am experimentat ceva asemănător celor care se mută dintr-un loc după o vreme trăită acolo. La mine nu a fost cazul, dar sentimentul a fost cam asemănător, prea asemănător și uite că am exagerat… Pasiune, pasiune… dar pasiunile sunt menită să te facă să te simți bine, nu?

Însă în momentul în care mi-am dat seama că, pe acest fond, am ajuns să citesc pentru a doua oară, de data aceasta integral, Top 10 Toscana, mi-am spus că sunt irecuperabilă și ca totul să ia din nou amploare nu a fost nevoie de cât să mai primesc de la Clau, cadoul care se poate vedea în imaginea de mai sus. Că dacă nu merge Mahomed la munte, vine muntele, nu?

Aș fi zis un lasă-mă să te las… dar, cum să spun asta, dacă sufletul meu nu vrea, iar Italia se ține scai de el? Cum? 🙂

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo…

Când anotimpul umbrelelor dă năvală în viața mea, amintirile zilelor însorite îmi inundă inima. Cele mai însorite zile de toamnă, ce surpriză, în Toscana m-au prins, așa a fost să fie 😉 Și acum în diminețile de toamnă cu miros de frunze, când deschid fereastra, dealurile toscane aș vrea să le văd, viile pline de rod și chiparoșii străjuind drumuri șerpuitoare… Ah… cât de mult aș vrea asta…

Dar nu aș vrea doar asta, pentru că am trăit momente frumoase în multe locuri din Italia, mă gândesc la ele frecvent și aș vrea să fie în fața mea la fel de mult ca în inima mea…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Roma cu dimineața ta din Piazza Navona…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Florența cu soarele tău după ploaie…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Pisa cu ploaia ta caldă de octombrie și seara de la umbra turnului…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Veneție cu mășitile tale colorate…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Lombarie cu lacurile splendide…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… mare, așa cum arătai la Monterosso…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Corniglia cu camera ta cu fața la infinit…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Milano cu Domoul tău unic…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Bologna cu culoarea ta cărămizie…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Verona cu înghețata ta de alune și simțiri de Julietă…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Padova cu acel moment unic de „am mai fost aici”…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Pavia cu cea mai bună focaccia din lume…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Bergamo cu zidurile tale verzi…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Lucca să-ți scuturi cele mai galbene frunze…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Toscana… numai să fii…

Când deschid fereastra aș vrea să fii acolo… Italia cu inima bătând lângă inima mea…

P1250408

Despre lucrurile care „trebuie” să se întâmple

Prima dată când Florența (Toscana în plan secundar) a apărut în planurile mele (ok, gândurile mele ar fi mai corect, numai că de la gând la plan granița aproape că nu se vede) a fost când ne gândeam timid la luna de miere. De ce să nu recunosc, a fost ideea lui Clau, iar eu am aderat la ea 100% mai ales că mi se cam aprinseseră tălpile după cizma asta scăldată de mări și dezmierdată de soare. Însă planul nu avea să se realizeze atunci, iar mie mi-au curs două lacrimi pe obraji când am anulat cazarea la Hotel Caravaggio, un loc splendid în care chiar mă vedem petrecând câteva zile și nopți de miere. 🙂 Dar, mi-am luat oarecum gândul când planurile ne-au fost date peste cap… în viață mai trebuie să și accepți că sunt lucruri care nu se întâmplă atunci când te dai cu fundul de pământ pentru ele, dar interesant este că recompensa vine și uneori vine atât de frumos și atât de intens că așteptarea merită cu siguranță. Cu si-gu-ran-ță!

Numai că… numai că se pare că Cineva, acolo sus (că altfel nu pot și nu vreau să-mi explic), a dorit ca noi doi să vedem Florența și Toscana și a vrut să ne îndrăgostim nebunește de aceste locuri. Că altfel nu ni le-ar fi făcut accesibile, corect? Mă gândesc des la faptul că, dacă n-ar fi fost să găsesc tam nesam niște bilete spre Pisa și atunci pe loc să ajung să reeditez în gând planul inițial al lunii de miere și să ajung cu inima mea în inima Toscanei, probabil că pasiunea asta, entuziasmantă, cum bine îmi zicea Laetitia, nu se năștea, sau nu exista… nu mai eram eu nebuna asta îndrăgostită inexplicabil de un loc pe care a ajuns să-l iubească inițial numai din poze…

Sper să mă credeți că de mai multe ori am pățit așa… mi-am dorit o chestie de îmi venea să urlu și nu o puteam îndeplini din diverse motive (timp sau spațiu, moment potrivit sau nepotrivit, uneori cauze financiare, alteori pur și simplu interveneau alte planuri, alteori erau motive absurde etc). Și când îmi făceam ordine în gânduri și mă oarecum linișteam, lucrurile se întâmplau… uite așa, de parcă trebuia să învăț o lecție de genul: „erau pentru tine, te așteptau, doar că nu erai tu pregătită pentru ele, acum ești, bucură-te de ele până la capăt!” Da, dorințe muncite dacă mă credeți… dar cu o răsplată pe măsură.

La fel ca aceste dorințe împlinite la timpul potrivit, probabil, s-a mai întâmplat prin viața mea și cu alte lucruri, momente, clipe… TREBUIAU să se întâmple și orice altă desfășurare a evenimentelor probabil că nu le-ar fi făcut să se întâmple atât de determinant pentru mine, atât de complet. Orice alt parcurs mi-ar fi arătat o altă față a lucrurilor, deci, din moment ce mi-au arătat fața lor bună, înseamnă că TREBUIA să le aștept și ele trebuiau să se întâmple exact așa cum s-au întâmplat. Niciun minut mai târziu, niciun minut mai devreme.

Întâlnirea mea cu Florența și cu Toscana a fost o întâlnire de destin. Știu asta atât de clar că uneori mă sperie certitudinea. Și chiar dacă am spus-o des după aceia, mi-oi fi construit eu un mit în jurul lor, mit pe care nu aș vrea să-l omor la o nouă vizită, daaaar, mitul acesta face parte din legenda mea personală. Faptul că am ajuns aici la două zile după ziua mea de naștere, faptul că de ziua mea, Clau mi-a zis „the best is yet to come„, deși nici el nu mai fusese în zonă până atunci, faptul că dacă de ziua ta pleci departe de locul în care ți-ai născut, „îți schimbi harta”, cum îmi zicea cineva… toate… inclusiv faptul că m-am îmbolnăvit în zilele petrecute acolo, dar asta nu a știrbit cu nimic din sentimentul simțit, repet, toate… s-au întâmplat pentru că trebuiau să se întâmple.

Îmi place mult ce spune Victor Hugo despre Paris: „Parisul este orașul natal al sufletului meu” și mai știu pe cineva care sufletul născut acolo. Ei, pentru mine lucrurile stau, după cum se vede, AȘA… și o spun cu tărie și o spun CLAR, unele călătorii merită făcute măcar pentru a ne găsi orașul natal al sufletului ori patria inimilor noastre. Fiecare om trebuie să le găsească, e aproape o datorie să le căutăm și o izbândă să ne unificăm cu ele. Poate că sunt cuvinte mari, dar simt de multe ori că s-ar putea să fie suprema izbândă.

P1250294

Fascinată de culorile ce le compunea soarele Toscanei cu Ponte Vecchio

P1250327

Mulțumind… în Santa Croce…

P1250372

Vorbind cu Divinitatea în Domul din Firenze

Plouă și mă gândesc la tine…

Mi-am pregătit un frappe în ideea că măcar așa pare că încă ar mai fi vară, iar eu aș mai gusta o bucată din tine. Citesc tot ce scriu alții care și-au petrecut vacanțele la tine și mă bucur pentru fiecare în parte, de zici că îmi trimiți mesaje prin ei. Mă uit la documentare și filmulețe în care te pot vedea și mă comport de parcă iubitul mi-a plecat la război, iar eu stau în poartă și aștept câte o veste de la el, sau de ce nu, aștept ca el, fie și rănit, să se întoarcă la mine. Ploaia îmi bate în geam cu stropi atât de mari ce par a fi lacrimi pe obrazul verii ce se vede nevoită să plece, iar gândul îmi zboră la singura toamnă care mi-a plăcut și mi-a dat fiori, cea în care ți-am descoperit sufletul. Iar acum plouă și mă gândesc la tine….

Vara asta am citit totul, TOTUL despre tine, într-o colecție impresionantă de materiale ce le-am coborât din podul casei de la Ineu. Au fost urcate acolo pe vremea când nu te cunoșteam și așezate bine pentru atunci când inima mea te va fi știut aproape pe de rost, deși i-au fost dezvăluite numai frânturi din întregul tău.

Cunosc oameni care te adoră și ei la fel ca mine și mă simt fantastic. Nu simt că te împart, ci mă comport asemeni unui bărbat deloc gelos că iubita sa mai este remarcată și de alții, mă simt ca un bărbat sigur pe el, știind că, deși admirația pentru iubita sa crește în ochii altora, el ȘTIE că motivele pentru care s-a îndrăgostit el de ea, iar ea i-a răspuns la fel de frumos, sunt doar ale lor și numai ale lor.

P1250406

Am terminat ieri o carte „picantă” și mi-ai răsărit în minte. Din nou. Mi-a plăcut un citat și l-am notat cu tine curgând din pastă. „Prima mișcare a libertății este pleoapa care se ridică. Ochii noștri sunt cei care fac prima călătorie. Totul poate fi închis în cușcă zice un proverb, numai privirea nu. Așa că înmoaie-ți privirile în minunățiile naturii. Scrutează cerul, pietrele, frunzele furate de vânt, rămurelele care trosnesc sub pașii tăi. Admiră câmpurile de grâu, florile pe care primăvara ni le-a lăsat în dar pentru vară. Știi că fiecare privire a ta le prelungește viața?” (Prin țara simțurilor – Nedjma)

Dacă la noi totul este despre privire, cred că numai a mea ți-a prelungit viața suficient de mult cât stră stră stră stră nepoții mei să se mai poată bucura de tine. Dacă totul e despre ochi, atunci ai mei cred că au văzut frumusețea cu adevărat pentru prima dată când te-au cunoscut, dacă totul e despre natură înseamnă că acolo, Dumnezeu, ceva mai înțelegător, m-a lăsat să păcătuiesc cel mai tare, făcându-te atât de… minunată. Iar dacă totul e despre viață, eu sigur am petrecut cel puțin una cu tine.

Plouă și mă gândesc la tine… Italia…

Aici, scriu de dor…

De fapt eu așa am început să scriu. De DOR… Nu pentru că am simțit vreodată că am veleități de mare scriitor sau că am simțit eu că aș putea vinde ceva scriind, ci de dor. De oameni, locuri, întâmplări, cărți, povești. De dorul lor, din nostalgie, din amintire. Așa s-a născut primul meu proiect drag, Bialog-ul, așa s-a născut și acest mic proiect, pe care după 2 săptămâni de brainstorming l-am numit Vizitează Italia. Dar știți povestea…

Nu vreau să vând Italia cu ocazia asta și nici măcar nu știu dacă o să pot să fac pe cineva să o viziteze, dar vreau ca ea să existe în poveștile mele, în preocupările mele, dincolo de vizitele mai mult sau mai puțin anuale în cizma scăldată de mări albastre și soare arzător. Frumusețea e, însă, alta. Ea constă în faptul că și alți oameni se regăsesc în dorurile mele, oameni cu pasiuni de același fel, oameni cu Italia în sânge, oameni cu povești, oameni cu alte doruri, OAMENI.

După un început în forță (cam ca toate începuturile), am lăsat cam pe stand by în ultimele două luni acest proiecțel. Între timp am mai fost în Italia o dată, în altă parte decât până acum, dar parcă nu am avut suflu să scriu, deși dorul de Italia s-a instalat imediat ce am ajuns din nou acasă. Până am tot ales poze, până am tot cosmetizat articole pentru Bialog, până m-am tot gândit dacă ar mai putea fi o altă oportunitate de plecare spre Italia anul acesta (ce n-aș da să reeditez 2011-le cu cele 3 vizite italiene ale lui), până m-am tot fâstâcit, aici se scurgeau zile, săptămâni fără articole, zile fără poveste. Adică, mă rog, povestea exista, încă mai există, doar că numai în capul meu, nu era scrisă, nu se cerea scrisă. Dar toate se vor scrie până la urmă… toate…

Revenind la oameni și la faptul că au populat și pagina de facebook Vizitează Italia, vreau să le mulțumesc și să îi asigur că proiectul va continua atâta timp cât dorul va exista, căci asta e esența lui, ideea lui, valoarea lui. Și fiecare persoană care citește și se regăsește în ceea ce scriu e binevenită ori de câte ori simte nevoia să se alăture dorului meu. Nu vreți să știți cât de entuziasmată sunt, când cineva îmi spune: „ți-am citit de nenumărate ori articolul X sau articolul Y” sau „după ce am citit despre Cinque Terre la tine am mers și eu să le vizitez și ai avut dreptate, e Raiul pe Pământ”…

Cam despre asta e vorba, cam despre asta scriu, chiar dacă nu zilnic, săptămânal ori într-un ritm susținut… Grazie Mille!

DSCF1866

Povestea (Una storia importante)

Mă numesc Bianca, locuiesc în România, dar iubesc la nebunie Italia. O iubesc atât de mult, încât am decis să alcătuiesc un blog pe care să i-l dedic și unde să pot vorbi la nesfârșit despre tot ce are ea să ofere. Am vizitat și alte țări și sunt impresionată de multe locuri frumoase, dar parcă niciunde nu m-aș întoarce cu aceiași plăcere ca în Italia. Multă lume îmi spune că mi se potrivește perfect, firea mea boemă este atrasă de alura pasională a peninsulei sub formă de cizmă, aflată pe piciorul zvelt al unei zeițe voluptoase, numită Europa. Și poate așa este. Am început să mă studiez mai bine și să aflu ce anume mă face să vibrez numai când văd un colț de imagine din Italia, ce anume mă face să fiu toată ochi, urechi și suflet când citesc o carte sau văd un film plasat(ă) în Italia, ce anume mă atrage atât de tare acolo, de parcă într-o altă viață nu i-am părăsit deloc teritoriul?

Cred că nu aș putea spune cu exactitate ce anume a declanșant iubirea mea pentru Italia, dar pot spune că am simți-o în aerul pe care l-am respirat în primul moment când am pus piciorul pe pământ italian. Știu exact ce sentiment m-a încercat atunci, în august 2009, pe aeroportul din Treviso, iar desfășurarea ulterioară a lucrurilor nu a făcut decât să-mi confirme ce simțeam: “am mai fost aici cândva și a fost MINUNAT!“

După acele zile pe care nu le voi uita niciodată (deși în esență nu s-a întâmplat nimic notabil; nu m-am îndrăgostit de un el, ori alt el, nu am fost cerută în căsătorie, nu am luat hotărâri capitale, nu a fost prima țară străină vizitată, nu am rude apropiate acolo, nimeni nu mi-a vorbit niciodată despre Italia înainte etc) am trăit sentimente intense față de o țară pentru mulți, turistică și atât. Ba mai mult, pentru o țară care „nu iubește românii“ și în care „ai putea avea probleme să mergi ca și turist“, inutil să vă spun că nimic mai fals.

Dar eu am știut că e mai mult și lucrurile s-au aranjat astfel încât începând din acel moment să ajung anual în Italia. Neplanificat. În 2010 pe la începutul lui noiembrie am aflat de o conferință interdisciplinară la Roma. Am aplicat mai mult din inerție, am fost acceptată așa cum am fost acceptată și la altele. Nu știu dacă eram hotărâtă să merg, dar o colegă mi-a zis într-o zi: “vin și eu, hai și tu și poate mai convingem pe cineva!”. La finalul acelei luni eram la Roma. Pentru o săptămână. Și nu fost doar Roma, au fost și împrejurimile.

În 2011 urma să am nunta, ne-am plănuit o vreme să mergem în “luna de miere” pe o insulă, să fie ceva “exotic”, apoi cu o lună înainte de nuntă am anulat orice “exotism” din noi când am găsit niște bilete de avion, incredibil de permisive spre a ajunge în Cinque Terre (o mică obsesie de-a mea la care nu speram). Am plecat acolo foarte entuziasmați, iar de acolo cu dorința de a ne întoarce cât mai repede în Italia…

Și pot continua la fel pentru fiecare vizită în Italia, fiecare plecare are în spate “o mică poveste”, ne plănuiam ceva, intervenea altceva și tot așa. Italia se comporta ca o nălucă după care puteam să tot fugim, fugea ea de noi, apoi ca într-un joc magic revenea și se lăsa prinsă. Și cu fiecare vizită, o iubeam și mai mult, o doream și mai mult, o visam și mai mult.

Aici am hotărât să o „construiesc“ virtual și nu doar pentru mine ci și pentru cei ca mine, pasionați, boemi, visători, atrași de țara asta, dar mai mult de sentimentele pe care ea le poate naște în oameni.

Drag prieten, te aștept să vorbim despre pasiunea noastră comună, te aștept să o dezvolți fie printr-un concediu, vacanță, sejur, city break ori câteva ore de tranziție. Te aștept să o cunoști mai bine, te aștept să o iubești mai mult și te aștept să-mi împărtășești experiențele tale.

Vizitează Italia!