Ca de fiecare dată când mă pun să scriu ceva de suflet despre Italia (deci, chiar de fiecare dată când scriu aici), îmi trebuie atmosferă, așa că mi-am făcut un cappuccino chiar dacă este spre seară și m-am așezat la taste ca și cum m-aș fi așezat la masă cu prietenii mei cei mai buni. Pe care nu i-am văzut de peste o lună…
Da, n-am mai scris de peste o lună și nu, nu asta mi-a fost intenția când am început acest proiect, dar când viața o ia înaintea ta, începi să-i înțelegi pe toți cei care la un moment dat și-au încetat proiectele și au spus răspicat: „nu mai am timp și de asta”. M-am întristat când mi-am dat seama că și eu stau rău de tot cu timpul de scris (și) aici, m-am întristat tare, dar am știut și știu că nu voi renunța niciodată la lucrurile care îmi sunt foarte dragi, fie ele virtuale sau nu. Am precizat asta ca să nu vă inducă în eroare titlul. Dacă scriu rar, scriu rar, pentru că într-adevăr timpul îmi este limitat, dar Vizitează Italia rămâne în picioare atâta timp cât voi rămâne și eu în picioare. Și mă văd iar în situația de a mulțumi celor care s-au alăturat paginii de facebook chiar și când eu n-am mai dat pe acolo sau pe site.
Titlul se referă, însă, la o altfel de tristețe de-a mea, în care am luat decizia de a nu mă mai alimenta aiurea cu Italia și cu dorul de ea, pentru că cel puțin în vară, am avut această tendință și nu mi-a fost prea ușor, mai ales după ce m-am întors de la Milano. Adică m-am înconjurat de lucruri și site-uri și poze și povești numai și numai despre Italia și vă rog să mă credeți că nu mi-au făcut bine. Are și melancolia rostul ei, dar ce e prea mult strică. Probabil am experimentat ceva asemănător celor care se mută dintr-un loc după o vreme trăită acolo. La mine nu a fost cazul, dar sentimentul a fost cam asemănător, prea asemănător și uite că am exagerat… Pasiune, pasiune… dar pasiunile sunt menită să te facă să te simți bine, nu?
Însă în momentul în care mi-am dat seama că, pe acest fond, am ajuns să citesc pentru a doua oară, de data aceasta integral, Top 10 Toscana, mi-am spus că sunt irecuperabilă și ca totul să ia din nou amploare nu a fost nevoie de cât să mai primesc de la Clau, cadoul care se poate vedea în imaginea de mai sus. Că dacă nu merge Mahomed la munte, vine muntele, nu?
Aș fi zis un lasă-mă să te las… dar, cum să spun asta, dacă sufletul meu nu vrea, iar Italia se ține scai de el? Cum? 🙂