Pentru mine, Toscana = Chianti încă este o chestie perfect valabilă. Dincolo de Florența, Siena, Lucca sau San Gimignano, stau acele dealuri toscane cu un strop de rouă și magie pe ele. Dealurile astea sunt ceva de speriat… în sensul bun, căci odată ce ce le vezi, ba să le mai poți uita cu una cu două. Cine e vinovat de amplificarea asta a Toscanei în inima omului nu se știe exact, putem doar bănui și arunca minunea în cârca unei Divinități ce poate s-a jucat puțin prin zonă.

Chianti a fost un amestec de „așa a fost să fie”, al plimbării mele prin Toscana și s-a transformat în esența acelei călătorii. Scopul îmi scapă din nou, dar nu mai înfloresc detaliile. A fost o după amiază perfectă, la o podgorie ca în filme, cu degustare de vinuri, oțet balsamic și cremă de lavandă. Restul are culorile apusului și frânturi dintr-un vis ce l-am avut înainte să ajung pe aici, dar e aproape incredibil, știu, îmi asum și merg mai departe.

Sigur că am văzut foarte puțin din regiune, a fost mai mult o mostră pentru  o întâlnire ce încă nu a avut loc, dar de uitat n-am uitat, stă acolo în gând și nu doar în gând și când aud de Chianti, Toscana întreagă îmi răsare în minte…

Însă din tot ce a fost au rămas câteva imagini într-un album, imagini mult mai bogate s-au încăpățânat să rămână pe retină, iar la fața locului știu că încă mă așteaptă un tablou mereu nou, depinde de sezon, dar este un tablou care se dorește a fi privit și luat în suflet pentru acasă, din nou și din nou…