Pentru mine, Toscana = Chianti încă este o chestie perfect valabilă. Dincolo de Florența, Siena, Lucca sau San Gimignano, stau acele dealuri toscane cu un strop de rouă și magie pe ele. Dealurile astea sunt ceva de speriat… în sensul bun, căci odată ce ce le vezi, ba să le mai poți uita cu una cu două. Cine e vinovat de amplificarea asta a Toscanei în inima omului nu se știe exact, putem doar bănui și arunca minunea în cârca unei Divinități ce poate s-a jucat puțin prin zonă.
În ultimele două săptămâni mi-am adus aminte de Lucca în repetate rânduri. De fapt, poate, vânticelul timid de primăvară m-a readus cumva în Toscana iminii mele și s-a oprit pentru un scurt moment la Lucca. Nu-mi explic exact de ce, dar nu îmi explic multe vis a vis de Italia, așa că nu voi insita să scormonesc la mine în suflet după explicații ce nu-și au rostul.
Nu mă mai scuz, asta este, n-am mai scris de-un veac și îmi asum problema asta. Dar azi, cum am fost inspirată de cele două articole scrise pentru Bialog, cea cu străduțele și cea cu piazettele, dar mai ales de o bună prietenă și cititoare feroce a Bialog-ului, am copt la foc mic acest articol pentru voi, iubitorii Italiei…
