Despre lucrurile care „trebuie” să se întâmple

Prima dată când Florența (Toscana în plan secundar) a apărut în planurile mele (ok, gândurile mele ar fi mai corect, numai că de la gând la plan granița aproape că nu se vede) a fost când ne gândeam timid la luna de miere. De ce să nu recunosc, a fost ideea lui Clau, iar eu am aderat la ea 100% mai ales că mi se cam aprinseseră tălpile după cizma asta scăldată de mări și dezmierdată de soare. Însă planul nu avea să se realizeze atunci, iar mie mi-au curs două lacrimi pe obraji când am anulat cazarea la Hotel Caravaggio, un loc splendid în care chiar mă vedem petrecând câteva zile și nopți de miere. 🙂 Dar, mi-am luat oarecum gândul când planurile ne-au fost date peste cap… în viață mai trebuie să și accepți că sunt lucruri care nu se întâmplă atunci când te dai cu fundul de pământ pentru ele, dar interesant este că recompensa vine și uneori vine atât de frumos și atât de intens că așteptarea merită cu siguranță. Cu si-gu-ran-ță!

Numai că… numai că se pare că Cineva, acolo sus (că altfel nu pot și nu vreau să-mi explic), a dorit ca noi doi să vedem Florența și Toscana și a vrut să ne îndrăgostim nebunește de aceste locuri. Că altfel nu ni le-ar fi făcut accesibile, corect? Mă gândesc des la faptul că, dacă n-ar fi fost să găsesc tam nesam niște bilete spre Pisa și atunci pe loc să ajung să reeditez în gând planul inițial al lunii de miere și să ajung cu inima mea în inima Toscanei, probabil că pasiunea asta, entuziasmantă, cum bine îmi zicea Laetitia, nu se năștea, sau nu exista… nu mai eram eu nebuna asta îndrăgostită inexplicabil de un loc pe care a ajuns să-l iubească inițial numai din poze…

Sper să mă credeți că de mai multe ori am pățit așa… mi-am dorit o chestie de îmi venea să urlu și nu o puteam îndeplini din diverse motive (timp sau spațiu, moment potrivit sau nepotrivit, uneori cauze financiare, alteori pur și simplu interveneau alte planuri, alteori erau motive absurde etc). Și când îmi făceam ordine în gânduri și mă oarecum linișteam, lucrurile se întâmplau… uite așa, de parcă trebuia să învăț o lecție de genul: „erau pentru tine, te așteptau, doar că nu erai tu pregătită pentru ele, acum ești, bucură-te de ele până la capăt!” Da, dorințe muncite dacă mă credeți… dar cu o răsplată pe măsură.

La fel ca aceste dorințe împlinite la timpul potrivit, probabil, s-a mai întâmplat prin viața mea și cu alte lucruri, momente, clipe… TREBUIAU să se întâmple și orice altă desfășurare a evenimentelor probabil că nu le-ar fi făcut să se întâmple atât de determinant pentru mine, atât de complet. Orice alt parcurs mi-ar fi arătat o altă față a lucrurilor, deci, din moment ce mi-au arătat fața lor bună, înseamnă că TREBUIA să le aștept și ele trebuiau să se întâmple exact așa cum s-au întâmplat. Niciun minut mai târziu, niciun minut mai devreme.

Întâlnirea mea cu Florența și cu Toscana a fost o întâlnire de destin. Știu asta atât de clar că uneori mă sperie certitudinea. Și chiar dacă am spus-o des după aceia, mi-oi fi construit eu un mit în jurul lor, mit pe care nu aș vrea să-l omor la o nouă vizită, daaaar, mitul acesta face parte din legenda mea personală. Faptul că am ajuns aici la două zile după ziua mea de naștere, faptul că de ziua mea, Clau mi-a zis „the best is yet to come„, deși nici el nu mai fusese în zonă până atunci, faptul că dacă de ziua ta pleci departe de locul în care ți-ai născut, „îți schimbi harta”, cum îmi zicea cineva… toate… inclusiv faptul că m-am îmbolnăvit în zilele petrecute acolo, dar asta nu a știrbit cu nimic din sentimentul simțit, repet, toate… s-au întâmplat pentru că trebuiau să se întâmple.

Îmi place mult ce spune Victor Hugo despre Paris: „Parisul este orașul natal al sufletului meu” și mai știu pe cineva care sufletul născut acolo. Ei, pentru mine lucrurile stau, după cum se vede, AȘA… și o spun cu tărie și o spun CLAR, unele călătorii merită făcute măcar pentru a ne găsi orașul natal al sufletului ori patria inimilor noastre. Fiecare om trebuie să le găsească, e aproape o datorie să le căutăm și o izbândă să ne unificăm cu ele. Poate că sunt cuvinte mari, dar simt de multe ori că s-ar putea să fie suprema izbândă.

P1250294

Fascinată de culorile ce le compunea soarele Toscanei cu Ponte Vecchio

P1250327

Mulțumind… în Santa Croce…

P1250372

Vorbind cu Divinitatea în Domul din Firenze

8 thoughts on “Despre lucrurile care „trebuie” să se întâmple

  1. Si eu cred ca exista un destin, exista lucruri care oricat ne-am chinui nu se intampla, si alte situatii care se aranjeaza de la sine, fara sa facem nimic pentru asta.
    Nu stiu care este orasul sufletului meu, dar sunt convinsa ca e pe undeva pe la poalele Alpilor…

    1. Îți doresc din toată inima să-ți găsești orașul natal al sufletului tău :* vei ști cu sigurantă că el e când pui prima dată piciorul acolo 🙂

  2. Eu nu am gasit inca orasul sufletului meu, dar sunt foarte pregatita sa il mai caut :D.
    In ceea ce priveste Florenta insa, nu am ajuns aici, nici nu aveam cine stie ce pasiune pentru ea pana acum vreo 2 zile, cand am inceput sa citesc Inferno a lui Dan Brown si doar din descrierile din carte m-am indragostit 😀

    1. Ai citit, Agonie și Extaz? Eu acum o citesc cu atâta emoție!!! Cum de nu am pus mâna pe ea până acum? E splendidă și e la FIRENZE 🙂

  3. Şi eu tot la două zile după ziua mea am ajuns pentru prima oară în Italia, primul oraş în care am pus piciorul fiind Milano, şi tot aşa în primele zile ale vacanţei (luuungă şi frumoasă) m-am îmbolnăvit. Şi da, a fost o întâlnire de destin, fiindcă Italia e ţara natală a sufletului meu, iar Parisul este oraşul natal al sufletului meu. Abia aştept să văd Florenţa! Poate că nu e întâmplător că e singura care mi-a scăpat… Cine ştie ce-mi rezervă destinul peste 2 luni când mă duc să o văd 🙂

Lasă un răspuns la Andra Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *